Poezie
Camera transfugului suflet
1 min lectură·
Mediu
De ce sa mai incerc acum sa deschid
Sertare pline de praf,
Pline de carii ce rod ne-ncetat,
Amintirile mele.
Si nici ferestre nu pot sa deschid,
Incuiate cu lacăt din ura,
Si toate sperantele-afara se-nchid,
Murind otrăvite-n cianură.
Doar usa-i deschisă si parca m-atrage,
Pășind pe covoarele negre,
M-opresc sa admir ce dulce miraje,
Raspund chemărilor mele.
Iar lustra din față incet ma orbește,
Cu fulgere mute lumini,
Expresia feței subit asurzește,
Cazând pe-un covor de spini.
Si spinii isi trec prin mine tot trupul,
Si sânge țâșnește din rani,
Ca viespii ce-și apara pomul si stupul,
Scurgându-mi veninul din pălmi.
Iar ochii stau țintă acum pe tavan,
Urmând puncte roșii de sânge,
Fugind spre tablouri spanzurate in van,
Pictându-le fața ce plânge.
Nu-i stiu pe toți cei acum desenați,
Dar toti sunt o față din mine,
Sub anii mei grei incet sfărâmați,
Sunt puși sub pierdute coline.
Fantasme sinistre îmi mângâie fruntea,
Spărgând-o cu suntete calde,
Un abur tâșnește mai rece ca noaptea,
E plin de-ale mele smaralde.
Se uita diform la fața-mi uimită,
Zăcând in eterna cenusă,
Se-ntoarce sfidând ca intr-o clipită,
Să iasă pe ușă....
043656
0
