Proză

Vise Rele

2 min lectură·27 mai 2004

Mediu

M-am aplecat peste marginea Pământului și am privit în jos... și nu am văzut nimic... Am împins poarta mare și ruginită a Raiului, și tot ce am văzut a fost o grădină bătrână și părăginită, aproape la fel de pustie ca și sufletul meu... Obosit, am mijit ochii în întunecimea Iadului... focul se stinsese de mult și vântul împrăștiase deja cenușa rece... Și atunci m-am ghemuit în mine și am început să plâng... Unde sunteți toți? Basmele copilăriei, copiii cu aripi în spate, demonii cu gheare și ochi roșii, bătrânul acela bun, cu barba lungă, albă... Mă părăsiseră cu toții? Au fost doar niște minciuni? Am ajuns eu prea târziu la voi, nu-i așa? Muriserăți de mult, îngropați sub munți de uitare... Și între timp am murit și eu. Doar câteodată, în coșmarurile mele cele mai crunte, visez că sunt iarăși atât de credul și naiv precum eram odată... Și atunci coșmarul devine vis, visul devine realitate și realitatea un coșmar... Mă trezesc transpirat și, pentru o clipă, uit de scopurile precise pe care le urmăresc în viață, cu o asiduitate neclintită și rece. Doar pentru o clipă. Dar coșmarurile acestea sunt din ce în ce mai rare. Curând, nimic nu o să se mai interpună între mine și țelurile mele.

024176

Despre aceasta lucrare

Autor: dragos moldovan
Tip: Proză
Cuvinte: 211
Citire: 2 min
Actualizat: 28 feb. 2026

Cum sa citezi

dragos moldovan. “Vise Rele.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/dragos-moldovan-0008311/proza/74698/vise-rele

Comentarii (2)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.

me, myself and I28 mai 2004

si toate acestea datorita caracterului ...heraclitean, sa-i zic, al vietii: pantha rhei, ouden menei. Nimic nu ramane din mosii cu barbi albe si lungi si nici din demoni, creatori existente doar prin si din cuvant, proiectii ale fricii si, pana la urma, ale naivitatii, dar, last but not least, minunat balsam pentru neaderenta funciara la realitate.
mi-a placut

dragos moldovan28 mai 2004

mersi. mă bucur că ți-a plăcut. și, din păcate, câtă dreptate ai...
stau câteodată și îmi amintesc de frumoasele și desprinsele de realitate vise pe care le aveam în tinerețe. zic tinerețe, deși asta se întâmpla acum mai puțin de un an, pentru că între timp am îmbătrânit mult... am pierdut mult...
doar câteodată, când vin de la lucru și sunt prea obosit ca să adorm, mai stau și mă gândesc la acele vremuri... Câte lucruri vroiam să fac, cum îmi anticipam viața, cât de repede îmi făceam iluzii... și, nu în ultimul rând, cât de intens trăiam totul... urcam la nori și mă prăbușeam la pământ de câteva ori pe zi... Acum sunt mai cinic, mai calculat, și absolut orice acțiune trece prin filtrul rațiunii... și asta mă doare. Nu mai pot să dau ascultare primului impuls, să fac cum mă taie (era să spun capul) inima, fără frică de consecințe, să visez... Acum trebuie să mă gândesc mereu la ce se va întâmpla după, să anticipez... Acum am o imagine de apărat, imaginea omului matur și sigur pe el, rece și perseverent. Acum nu mai pot să-mi manifest nesiguranța și tristețile... aș decădea prea mult în ochii mei. Imaginea pe care mi-am construit-o despre mine s-ar clătina, și asta ar putea duce la un dezastru...
Dacă mi-aș mai aminti toate visele și speranțele din perioada de dinainte, probabil că aș înnebuni... Câte vroiam să fac, și iată unde am ajuns... Un banal număr la evidența populației și cam atât... Vroiam să răstorn lumea, să distrug toate prejudecățile și greșelile lumii... și am ajuns să le adopt pentru a mă putea integra. Doar câteodată, rar, îmi mai amintesc de asta și atunci încep să lupt, iarăși, cu toată lumea, să încerc să îndrept puțin lucrurile... până când vreun amic sau nu îmi amintește că fac parte și eu din haznaua pe care o critic cu atâta vehemență, că sunt doar o rotiță din sistemul pe care vreau să îl dezamorsez... Și atunci tac...