Vis intors

Au inceput sa rada pietrle din drum. Nu stiu daca rad de mine, dar le zguduie asa o veselie nebuna ca pana la urma parca as zambi si eu. Eu cel pierdut, care nu am putut sa ma intorc pe intraga circumferinta a cercului ca sa pot sa imi reiau viata, am ramas suspendat undeva, nu prea departe, doar asa intr idei. Nu mai vad. Adica mi-am pierdut sensibilitatea la imagini si parca tot ce ma mai misca astazi sunt tunetele asurzitoare ale lacrimilor car fac mici unde in pietre. Am ramas, cum spuneam, pe la mijlocul cercului, suspendat, intors asupra mea insumi si nu mai pot sa vad alt ceva. Ma vad numai pe mine, ridicat la puteri supra omenesti, magnificat si parca se pierd toat visurile mele, toate versurile mele, si raman numai cosmarele, numai cuvintele fara de inteles si fara de suflet. Si pentru ca nu pot sa ma intorc din nou cu picioarele pe pamant, pentru ca nu mai pot sa imi scot mintea din glodul timpului impietrit, pentru ca au ramas fara suflet cuvintele mele, pentru ca tunetele sunt tunetele altor lacrimi, pentru toate astea pietrele s-au apucat sa rada de mine. Am trecut mai departe. dar parca tot ma urmareste acel cerc interior care isi vrea diametrul infinit ca sa imi impiedice mie intoarcerea. Acum insa parca totusi mai pot sa vad ceva, o sclipire slaba din cand in cand. ....................................................... Abia tarziu mi-am dat seama ca mergeam cu capul in jos, si privind la pasii mei vedeam stelele. Lacrimile imi curgeau in sus si faceau intr-adevar mici unde cand loveau lacul cerului. Iar tunetele ...... tunetele erau cuvintele ingerului meu care incerca sa ma trezeasca.