Bogdaproste

Chiar era fain... mi-aduc aminte că știam de cu seară, de când lingeam tuciul de griș cu lapte. Și dimineață mă primeneam în grabă în ligheanul în care plutea oul roșu de la Înălțare, spuneam Tatăl Nostru pe îndelete, luam o gură de aghiasmă și fugeam în camera de la drum. Rar intram acolo, însă știam că azi am voie, că azi voi găsi bunătățuri. Și știam că sub fiecare prosop se ascunde o comoară: unul, două, trei... le număram și știam deja ce lipsea: tanti Bogonos nu se trezise, Aurica lu\' Fișcă zăbovea mult la taclale cu țațele iar tanti Gina lu\' Belmeață întârzia puțin în cimitir să mai aprindă o lumânare. Și cu toate astea, un lucru era sigur: până la prânz, masa va fi plină. Cel mai mult o așteptam pe Oana, pe vecina mea blondă cu ochi albaștrii. Era de-o seamă cu mine și mirosea mereu a primăvară. Și se oferea mereu să vină cu împărțitul la Dan, acesta fiind unul din pretextele pentru a-mi intra în casă, pentru a se strecura lângă mine sub plapumă. Mie nu-mi plăcea s-o primesc în pat pentru că mă apucau căldurile și-mi crea o senzație de disconfort undeva mai jos de buric. De aceea devenise un fel de competiție-care se trezește mai devreme. Într-una din dăți am văzut-o în pragul ușii, eu cu ochii cârpiți de somn, ea în dosul lumânării cu un zâmbet de satisfacție: mă prinsese nepregătit. Și eu adormisem ca prostu cu o pereche de izmene ruptă-n cur și fără chiloți pe mine. Mi-era jenă să ies de sub plapumă ca nu cumva să-mi iasă puța prin deschizătura din față. Și ea, tacticoasă, a așezat strachina pe noptieră și a început să mă dezvelească. N-o deranjau deloc valurile de bășini care ieșeau, avea o plăcere perversă să mă expună. Iar eu, cu genunchii strânși la bărbie, cu mâinile încleștate pe plapumă, țipam ca din gură de șarpe: \"mamaieeeeee!!!\" ...deh,... eram copii, aveam zece ani :) ..chiar, oare ce-o mai face Oana? Ultima oară se pregătea să plece in vacanță, aștepta prietenul din Germania, să plece amândoi la Ibiza, frac\'su pleca în Thailanda, iar părinții în Antalya. Dar alte dăți erau cu toții la Glâmbocata... Sau datul de văr... Datul de văr, sau fratele de cruce și jurământul ăla banal, dar tare ciudat, în care doi copii, supravegheați de bunici, stau față în față: \"Þii vere pân\' la moarte? Þiu, vere, țiu. Þii vere pân\' la moarte? Þiu, vere, țiu. Þii vere pân\' la moarte? Þiu, vere, țiu...\" Și fețele lor dansau în semiumbră, în legănatul străchinilor cu lumânare, pe care le bălăngăneau după o melodie neștiută de nimeni, dar îngânată de toți... și după ce făceau schimbul de oale, se stingea lumânarea și se punea la loc de cinste. Pentru că acea lumânare mergea cu băiatul la biserică. Și parcă era un făcut, înainte de biserică totul trebuia verificat: \"ia du-te Ioană și vezi, ce face bradul?\" Și bunica se ducea și povestea că bradul a crescut, că-i merge bine. Bradul era plantat de bunicul când mă botezase, era bradul meu de nuntă, pus la poartă, să vadă lumea că are nepot, mândria lui... și dacă totul era în regulă, mă dojenea puțin, apoi îmi dădea ultimul sfat: \"să strângi bine deștele, nepoate, să nu-și bage Dracul coada\", și mi-o spunea pe un ton aspru și poruncitor. Dar eu știam, căci cu buricele degetelor strânse exersasem de multe ori închinăciunea perfectă... Era bolnav, săracul, zăcea la pat, nu putea să vadă nici bradul, nici să meargă la biserică. Avea durerea aia în glas și lumina aia din ochi care nu mă lăsau să-l dezamăgesc. Și intram în biserică mândru și încrezător, lumea se uita la mine, știa că sunt nepotul lui Niculaie. Bunica se ducea în stânga la femei, iar eu în dreapta la bărbați, singur cu lumânarea mea. Și mă gândeam la bunicul care zăcea acasă. Și-ar fi dorit sărmanul să mă vadă cântând în strană, dar n-a mai apucat, s-a stins... Mi-au rămas totuși poveștile lui din război, din Crimeea, și imaginea cazacilor luptând călare. *** Și-acum mă mir ce-am vrut să spun cu asta. Habar nu am, poate că am scris doar pentru mine, sau pentru că mi-e dor. Da, azi s-au împărțit de Moși oale, dulciuri, dar n-au mai avut farmecul de altădată. Sau poate că mi-e milă de generațiile de asfalt, de copiii care cresc în spatele blocului. Și care astăzi, de Moși, au intrat pe messenger, au jucat Counter-Strike sau au downloadat mp3-uri. Sau mi-e ciuda, mai bine zis îi compătimesc pe colegii mei de generație care n-au avut la vremea aia veri, surate, bunici, tradiții. Și care acum stau și ascultă muzică sau scriu blog. Să raționezi, să simți sau să-ți aduci aminte? Să taci sau să scrii despre asta? Azi am scris, poate că mâine aleg să tac. Dar azi vreau să mulțumesc. Da... ...unor copii care prin urâțenia lor mi-au arătat cât de frumoasă-i viața, ...unei fete care m-a făcut să iubesc, să urăsc, să simt altfel viața, prin simpla ei existență tăcută, ...unei surioare care a apărut la tv și de care sunt mândru, ...unui cățel care mă salută când intru pe poartă, ...unor prieteni care sunt sinceri când le greșesc, ...unor bunici care m-așteaptă acolo, ...unor amintiri care mă fac să zâmbesc, ...unui Dan, care deși moare puțin câte puțin, trăiește din ce în ce mai mult... tuturor acestora, o lacrimă de fericire și un simplu, dar din suflet \"Bogdaproste!\" Sa fie primit.