Măi proasto!

Măi proasto, Și-ai să râzi într-un final hapsân și colorat, Să știi că știu, Și-am înțeles că n-ai uitat, De răul ce cu voia ta mi l-ai primit, Și-ai zis: \"Te voi uita, străine...\" Și-ai plecat. Să fie voia ta, copilă, Cu zâmbet ofilit, Să fie oameni veseli, Ce-n stradă le-ai zâmbit, Să fie lume bună, Ce-n casă ai primit, Să fie geamăt de plăcere, De după asfințit, Să fie brațe multe, Pe care-ai adormit, Și să nu știi, copilă, Dacă pe ei, pe mine, sau pe tine te-ai mințit. Blestem! Nu vorbe îți ofer, Nu soare ce răsare, Doar stele care pier, Căci tu prea bine știi, din VOIA TA hotar am desenat: [Doar proștii știu să râdă cu adevărat.] Și ți-aș fi dat putere, Să urci până la nori, Și ți-aș fi dat otravă, Să bei adeseori, Și viață-n tine, Eu ți-aș fi șoptit, Dar tu, Nu înspre, Ci de mine ai fugit. .... [Și-atunci aleg să tac.] Și când va fi să mori, Am să-ți apar în gând Și-atuncea am să-ți zic că tu ești jumătatea mea dintr-un nimic.