Doru Năegan

Mi-a plăcut atmosfera luminoasă a textului care a transformat primăvara într-un spațiu al mirării și al vindecării interioare. Imagini vii și jucăușe - gânduri care „aleargă în papuci de turtă dulce”, mușcatele care iubesc lumina dimineții sau bunica ce „împletește povești cu patru andrele” - toate acestea mă transpun într-un spațiu atemporal în care copilăria și prezentul parcă nu sunt atât de îndepărtate.

Mă face să mă gândesc, precum am mai făcut-o adesea și acum din nou în urma citirii operei dumneavoastră, la faptul că deși copilăria pare atât de îndepărtată, uneori voit încercăm să o vedem astfel și uităm de faptul că indiferent de numărul de ani trecuți de atunci, suntem de fapt aceleași persoane și ne limităm astfel singuri percepția asupra lumii în ignoranța vieții de zi cu zi. Suntem astfel mai preocupați de problemele cotidiene și uităm să ne bucurăm de o floare înflorită, de iarba verde și de trilul de păsări. De ce o puteam face când eram copii și acum nu mai putem? Greu pot găsi un răspuns mulțumitor.

Pentru a vă cita pe dumneavoastră: ,,Niciodată nu e prea târziu ca să visăm frumos!"

Mi-a plăcut deosebit ultima strofă. Cumva adâncește și mai mult sensul întregii poezii. Dacă prima strofă ne invită să medităm asupra insuficienței afective și asupra golului interior, ultima strofă deplasează discursul spre o dimensiune spirituală și sugerează că vindecarea nu vine doar din iubirea primită, ci și din lumina deja integrată în ființă. Tranziția dintre planul afectiv și cel spiritual din strofa a II-a mi se pare tare reușită, fiind realizată subtil și fără vreo ruptură de ton sau semnificație.

Deși începutul ne îndeamnă să medităm la insuficiența afectivă, finalul mută poezia într-o zonă spirituală, iar tranziția a fost foarte elegantă.

Vă mulțumesc mult pentru feedback-ul acordat!

Frumoasă meditație poetic - florile mărului...atât de frumoase...atât de trecătoare....melancolia unei zile de primăvară după o iarnă grea. Foarte frumoasă și interesantă imaginea divanului. Acel Socrate care nu mai pune întrebări precum îi era obiceiul, ci doar afirmă că toți au dreptate...iar dacă toți au dreptate, atunci adevărul nu mai este unic, stabil sau definitiv. Iar apoi au căzut florile mărului și am rămas doar cu dorul. Cât de frumos! Florile concrete trec și rămânem cu dorul ca persistență afectivă...

Mi-a plăcut deosebit acest poem. Când tot mai multe neînțelesuri se prind în horă, cu cât experiență, visul și conștiința se extind, cu atât cresc ambiguitățile noastre.

16 versuri și toate au un loc bine determinat. Toate par să fie acolo unde ar trebui să fie și lovesc unde trebuie să lovească. Dumnezeu să-l odihnească în pace!