ZBOR DEASUPRA UNUI CUIB DE GÂȘTE

Camera de zi a unui sanatoriu de boli mentale, în zilele noastre, primăvară, ora prânzului. Pereții sunt goi, vopsiți în ocru și podeaua în tablă de șah. În mijlocul încăperii stau la o masă 9 bătrâne și o asistentă în halat alb. Au o ședință de tratament prin conversație. Pe unul dintre scaune stă Maria (are cusut cu ață roșie numele pe marginea buzunarului de la halat) cu fața la fereastră. Are părul alb, prins într-un coc în creștetul capului, cu un șal de lână ponosit pe umeri. Se uită fix pe fereastră la cerul albastru cu norii albi, pufoși ce trec prin dreptul ferestrei (nimic altceva nu se vede pe fereastră). Maria are gesturile unei persoane care toarce cu un fuior imaginar (are mâinile goale). În fața ei, cu spatele la fereastră stă o bătrâne care povestește: „Într-o zi au venit cu ordinul de evacuare și ne-am mutat la fecior-miu, la bloc. Mă uitam zilnic la șantier, la cum intrau cu buldozerele, și cum aduceau macarale ca să construiască magazine, și blocuri pentru muncitorii de la combinat.” La un moment dat, Mariei îi apare pe față o umbră, asemănătoare unei păsări care a trecut prin dreptul ferestrei. Aceasta se ridică de pe scaun, lasă fuiorul imaginar să îi cadă și pornește spre fereastră. Se apucă cu mâinile de plasa ce protejează geamul. Asistenta o strigă de mai multe ori: ASISTENTA: „S-a-ntâmplat ceva, Maria?” Asistenta vine la ea, la fereastră. Bătrâna o privește absentă. ASISTENTA: „Ce-ai văzut?” Maria își așează șalul mai bine pe umeri și îi răspunde cu o voce scăzută: MARIA: „Nu, mi s-a părut așa... c-am văzut o pasăre neagră trecând pe la fereastră.” ASISTENTA: „Unde Maria?” Se uită prin curtea sanatoriului, apoi continuă: „În copacul acela?” arătând spre un cireș uscat aproape în întregime, cu o singură creangă înflorită. MARIA: „Nu, mi s-a părut așa... Și noi am stat tot la casă, da’ ne-au mutat la bloc și fiu-meu a murit într-un accident de muncă, la combinat. Eu îi împleteam toate hainele. L-au îngropat cu hainele de mort ale lu’ taică-su.” Asistenta o apucă de mijloc și o readuce la masă, Maria se așează pe scaunul ei, ia de jos fuiorul imaginar și își reia torsul imaginar. ASISTENTA: „Maria, n-ai vrea tu să continui?” Maria nu spune nimic, se apleacă, ca pentru a ridica fuiorul, își aranjează poalele halatului, își trage șalul pe cap, și continuă să toarcă. ASISTENTA: „Cred că e de-ajuns pentru ziua de azi. Continuăm mâine de unde am rămas.” Bătrâna care povestise mai devreme (evacuarea din casă și mutatul la bloc) se duce la fereastră, se uită prin curte și spune ca pentru sine: BÃTRÂNA: „Mâine va fi soare, se va zvânta și vom putea ara de primăvară...”