În mâinile lui se termină marea și încep eu

Băiatul-copac își pune singurătatea pe cartea de vizită. Nu vrea să-l deranjeze oamenii,

așa că nu respir când e prin preajmă.

Mă înfășor în dantele negre și, la fiecare furtună, îl aștept pe câmp,

Despletită și cu plămânii chirciți în cutia toracică,

Ascunși sub oase și palme.

Sunt vie... sunt vie... trebuie să fiu vie!

Sunt scara lui către lume, pe care o coboară tot mai rar.

Început de furtună și cântec de înrobire.

Nu-ți înfige rădăcinile în pământul ăsta, băiatule-copac,

O să te înverzesc prea mult!

Sunt vie și plămânii mei caută aerul

și îmi e teamă că uneori mă vei auzi visând înălțimi

și marea.