Dorin George

Eram într-o cameră a mea unde ascultam Piaf și între discuri carii cum rodeau liniștea Se făcea ca era o cameră foarte înaltă unde eu eram foarte scund iar tu foarte frumoasă și lipseai O

Vin lângă tine să mă întind În alb de pânză să mă ningă Gol tăcerea pe piept o cuprind Sufletele pâlpâie să se stingă Inimile nu bat și nu tind Sângele meu stă să învingă Fluture gândul pe

Liniștea latră valea sufletului îmbrăcat în grabă. Pe oasele mele e evident că aici a fost mare. Înecatul alb de un cuvânt greu tras eu sunt. Pipăi locul unde era fereastra cu mâinile

sunt glob în vârful unei aruncări în sus tu glob o altă galaxie și ne vedem o clipă în secunda vidă mută ce naște timp în sus și-n jos dar nu acum tot stă să cadă-n gol fără ecou nu

Granit plouat sub felinare și trăsuri stă cineva sub geamul tău. Departe de casă ostașul cade de sabie caldă. Privirea unui înecat în mare spre numele tău. Dorințe arse sub el pe

Când e senin, pe marginile cerului, de jur imprejur, se văd plase de fier înalte. Unii îngeri adolescenți se mai aruncă din iubire. Nu gaseșți loc fără iubire acolo. Nici dumnezeu nu

am în gât un fel de porumbescu înțepenit am o rotire șuierândă peste prăpastia tristeții sub mine durere caldă a privirii tale ștearsă de pe fața ta sărată pe palmele mele albe. sângele

Privesc prin ochiul meu galaxia care mă privește printr-o gaură neagră cu un ochi albastru care îmi absoarbe gravitația și tălpile și coastele mi le ia să rămân carne vie, acum, când inimile

îmi e vină când mușc din mărul inocenței tale ca să pot iubi. A cunoaște iubirea e ireversibil.

Sunt tot mai convins ca lumea asta e doar nebunia lui Einstein.

șuieră gaură neagră liniștea dintre noi când spatele tău trece de orizontul evenimentelor și iți strig că luna e romantică astăzi, dar nu ai 1,3 secunde.

Văzul meu ițI sărută atingerea buzelor, Auzul meu ițI mușcă tăcerea urechii stângi, Sunt o întindere spre a te cuprinde, Trăiesc existența ta când înghit, ca un gust.

Doină de piatră, îmi este zidit în trup plânsul tău... Ană.

Imi beau fericirea intr-o ceasca de cafea pe fundul căreia citesc un sfarsit, căci toate lucrurile au un sfarsit, inclusiv o cafea. te vad imbratisand libertatea atat de strâns încât libertatea mea

Ca o furtuna, ca o piatra nelinistind o apa statatoare, ca o mândrie care nu e in exterior, ca o intimitate sacra, ca un mereu foarte personal, ca un fior care imi tremura cuvintele, cel

Tălpile îmi sunt drumuri de piatra Pe care nu îmi mai pot căra trupul invalid De atâtea amintiri înarmate. Nu sfârșitul mă sperie. Așteptarea lui.

Frumosul nu e obligatoriu sacru. Sacrul are o frumusete care mereu imi frange genunchii privirii. Din pacate, nimic nu se măsoară in bătăi de inima.

Se face târziu și departe, tac un cuvânt care imi rănește gâtul, privind geometria perfectă pe aripile unui înger; și nu credem în ireal, împreună. Cred, ajută necredinței mele.

Rostogolire abruptă de insomnii, dorind viitorul din ceașca ta, conturul brațelor tale mi-e orizont, dorul de tine e prăpastie in inimă. Tăcerea ta e un rug.

Scrie-mi o privire cu voce pe geamul nespart dintre noi, unde stau ore in șir să te văd trecând. Îndrăgostesc clipa de tine, când glezna ta poartă secretul de la mine ca pe un sărut ce

Caldura pe care o am de la tine, o prefac în singuratatea ta fără usa, pe jos, unde pot strânge in palme degetele sinceritatii tale, unde putem rosti culori care se sting lângă noi, unde

Ploaia de vara din zâmbetul tau pe timpanul frunzelor, durere dulce in mine privindu-te când nu ești. Curg gânduri prin vene pana rămân doar pietre doar frica doar piept care misca.

Eu sunt singur ca un cuvânt înainte sa se facă cer si pământ. Eu sunt o geometrie cu drepte si puncte din lut, rece pana adânc. Dar as putea zambi dacă ai avea timp sa ascultam

Adie o voce de toamna cu vânt... când o vocala cade ușor de pe umărul gol al unui cuvânt nerostit, dintr-un secol trecut. Mi se face drag, scris într-un cuvânt.