DoranaAna

Călătorie pe peliculă și în fiecare zi ne mai construim o amintire apoi o punem de-o parte sunt zile când amintirile alunecă în toate direcțiile apuci repede una și vrei să te întinzi după

Ego-ul îmbolnăvit câtă mulțime are poftă azi să muște în loc să mângâie cât de ușor pălăvrăgim, rănim iubindu-ne doar pe noi spectaculos de mult cât credem că nouă ni se cuvine cât credem că

nu-mi mai pasă de noapte nu-mi mai pasă de zi pentru că nu le mai deosebesc în mintea mea mă agăț de mâna celui care mă prinde fără să-i cer nimic decât viața

în mine s-a pus o sămânță într-o bună zi am simțit cum îmi străpunge inima când a intrat acolo adânc apoi nu s-a întâmplat nimic o vreme inima mea bătea la fel dar azi devreme de dimineață a

cel mai adânc apus din mine s-a stins în întunericul unei nopți pe care am ascuns-o într-un anotimp ploios lângă un nor cenușiu cel mai nevinovat răsărit s-a cuibărit dimineața la pieptul

– un bob de mac într-o ceașcă de cafea – vă ajută să vă găsiți bucuria un text bun pe o tejghea suficient cât să-mi dea liniștea tremur fac multă agitație în arterele mele atâtea spaime care

un chitarist spaniol cântă pentru o lume întreagă degetele lui se joacă pe corzi iar sunetele curg lin pe un palier reinventat al minții noastre enigmatica liniște se retrage într-un spațiu

firescul vieții într-o liniște blândă se întinde peste tot pașii mei se pierd într-un univers de alți pași stângaci într-o necunoaștere de forme și imagini nu știu cum forma mea se

mă recunosc în tine pe mine cea care am fost cea care sunt cea care voi fi mă îndrept revoltată spre cer implor să îmi iau zborul peste vreo colină să mă îndepărtez ca o pasăre orbită de

Nu mai știu cum adie vântul primăvara Nu mai știu cum mângâie soarele fruntea într-o dimineață Au înghețat brusc în iarnă toate gândurile mele despre primăvară Stupid și nedrept atârnă pe marginea

atârnă luna-n crâng într-un septembrie blând cum nu știu dacă octombrie o să vină tot blând în culori de miere la miezul zilei și-n dimineți stinghere mi-e drag de-acum de toți copacii

cel mai adânc apus din mine a înțeles că întunericul aparține luminii așa cum lacrimile aparțin omenirii

ofițerul de stare civilă de amărăciune hotărâse să-și lase barbă știa să căsătorească oamenii după poezii deveneau soț și soție cei care iubeau pastelul cei care iubeau elegia cei care

e un amurg de sărbătoare prin care eu trec în fiecare anotimp în care prind în palme iluzia unei fotografii eu și tatăl meu desenăm case de țară și sănii cu cai pe drum necontenit noi doi

fiecare vers trece prin mine mă cuprinde încep să simt cum respiră cuvintele în palma mea unele mor acolo altele curg prin venele mele până spre inimă bat deopotrivă într-un ritm

îndărătul celui mai frumos dor de oameni stă palida mâncătoare de suflete are mâinile înmuiate-n în orgolii, în invidii, în gânduri rele când prinde un suflet nevinovat îi aruncă câte ceva îl

mă tot amăgesc cum să primesc lovitura mă tot pregătesc fac joc de picioare ca fiecare îmi pun tot felul de scuturi îmi pun tot felul de protecții solare măști din foițe strălucitoare se pare