Mă abțin să plâng.
Lacrimile vor să iasă,
însă eu le țin captive.
Gândul că sunt nebună
este alinarea mea.
Nu vreau să cred că
eu sunt normala acum:
ar însemna că va trebui
să trăiesc toată
Este toamnă iar toamna ploaia le vine în ajutor frunzelor care vor să-și pună capăt zilelor.
Toamna este melancolică, le deprimă ; le dă un cer întunecat, gri deasupra, cărări, trotuare ude
Se vede pe fața lui că e speriat și el. Gura îi e acoperită, la fel și părul. Toate măsurile de siguranță au fost luate. S-au spălat pe mâini, au dezinfectat toate ustensilele. I se văd doar ochii,
Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să mă joc chiar jocul ăsta...dacă vreau să intru în horă,
dacă vreau să dansez, să dansez până la epuizare...
Nu m-a întrebat nimeni dacă aș vrea să trăiesc...
Mi-ar plăcea să mă plimb pe-o stradă lungă, cu clădiri vechi, frumoase, spunându-mi propriile lor povești, despre războaie stupide, despre iubiri secrete, pline de viață, despre accidente, despre
Mi-e teamă că nu pot zbura. Că aripile atașate spatelui meu mă vor trăda, că penele vor cădea de pe ele fiind singurele care vor pluti în aer, când eu voi cădea în gol, nemaiputând nici să plâng,
Stătea cuminte în fața mea, în fața vitrinei unde se găsea viitorul nostru. Se uita la mine de jos, temându-se parcă de reacția mea, atunci când aceasta întârzia atât. Iar eu mă uitam la viitorul
Cât de departe este marea, cu valurile ei calde și îmbietoare. Ziua, marea era veselă și se juca cu noi, sau ne jucam noi cu ea... Ziua, marea ne era ca un prieten, genul de prieten care se înțelege
“Cu mine se petrece ceva, o viață de om.” – Marin Sorescu
Este ora șapte. A deschis un ochi. E într-adevăr dimineață, ceasul are dreptate. Se uită atent la pernă, e gri și murdară
D