Adiere

Iubesc un om care nu mă iubește. Mă dor tâmplele pe care fiecare vis le ridică din tină, orice șoaptă culeasă din vântul toamnei... mă doare lumina care nu vrea să mai fie albastră, mă îngenunchează zâmbetul fiului lui născut dintr-o altă stea, mă doare că n-am fost eu... Aș urla dacă aș mai avea sânge roșu, albastru, verde sau cum o fi, dar vântul ăsta care m-a alungat e mai tare ca mine... El nu m-a auzit atunci când încă mă aflam în aceeași constelație. A ales să-și încerce aripile și să lupte cu orizontul. Aș plânge dacă sclipirile ochilor mei ar mai avea măcar pâlpâirea unei închinări resemnate, dar până la el nu ajunge nici fulgerul, nici licuriciul, nici zâmbetul. Mă dor brațele imobile și glasul fără putere, privirile care-l așteaptă la colț de stradă și gândul... că el nu este și nu mai poate fi niciodată al meu. Tot ce mai am este suflarea ușoară ca o adiere, câteodată pe fruntea lui, alteori pe inima mea...