Jurnale

Poate c-am vrut să fiu cu mine însumi și să înlătur partea vieții mele triste cu ochii închiși să văd a mele visuri căci fără visuri viața nu există Dacă te-am supărat îmi cer iertare dar cât

Sunt un om cu viață dublă împărțită simplu-n două. Am muncit în prima parte și-am trăit în partea a doua. Astăzi cele două părți se-adunară într-un tot anulându-se algebric. Nu mai sunt decât

dacă nu aș fi îngrădit în sufletul meu un loc înverzit și un izvor unde tu să stai și din care să bei apa limpede și rece când obosită ești sau supărată ești ori fericită dacă nu aș fi pierdut

azi despre noi nimica nou nu este ca să discute lumea cumsecade și viața noastră nu mai e poveste în care un făt frumos cu plete șade și prietenii ni-a azi un pic mai buni se-ntâmplă în viața

singurătatea zilelor trecute mă întreb de se mai întoarce azi la mine să-mi fac programul încet și pe tăcute ca s-o primesc precum i se cuvine * singurătățile vieții toate nu mai au loc

de-am fi avut aceeași voință în comun am fi știut în clipa disperării că ne-am iubit când se creau imperii fiindcă pășeam mereu pe același drum azi dispărem sub rânjetul Puterii și ne

dacă pământul se va deschide odată într-o noapte haină și rea și viața-mi să o sădească precum o floare cei ce-or rămâne după o clipă grea să scrie o carte bună despre o fată ce-a

sătul de atâta logică și sfaturi înțepenit în stal ca o statuie sunt ca și coada unei codobaturi pe care atâția pureci azi se suie sunt parcă o maimuță încadrată într-un spectacol inedit ce

ne căutăm spre a ne dușmăni cu lacrimi să spălăm trecutul și incapabili de a iubi din nou începem cu începutul în jurul nostru e întuneric ca în iad Satana în suflete s-a strecurat când

sunt ani de când veni întâmplarea în calea vieții-mi să te aducă să tulburi totul precum marea la mal corăbiile aruncă necazuri se-adunară în treacăt în lumea plină de blesteme și totul doar

să fi greșit când mâna tremurândă către obrazul pal mi s-a îndreptat iar tensiunea inimii crescândă pulsa în vene sângele-nghețat să fi greșit când focul buzei vii a mele buze le-a

Acum, când parcă m-am mai liniștit un pic, îmbărbătându-mă că tot ce se întâmplă este un fenomen natural, independent de propria mea voință, căci, așa cum îmi lași tu scris cu caractere roșii de

\"Din viața mea am luat un ciob și acela a fost spart\"... Aceste cuvinte aparțin unui om a cărui viață a fost și este un șir de singurătate și amărăciune, întrerupt doar de o mare, minunată și