Poezie
Rush hour
2 min lectură·
Mediu
Uneori aștept în fața oglinzii
să regăsesc în spatele meu acea
siluetă masculină care să se-apropie-ncet,
târând după ea tot mirosul de
cafea caldă din bucătărie, să-și lipească ușor
urechea de abdomenul meu ca un copil speriat.
Atunci mă mângâi singură până
mă doare absența asta și decid că
vreau să fiu tată, căci mamele
plâng și iubesc prin nespusele lor,
eu nu pot și nici nu vreau să.
Dac-o să nasc vreodată
un om, am să-i dau un nume frumos și
am să-l las să crească singur la țară.
Oamenii nu înțeleg orașul, se cred
dăștepți și chipeși, se măsoară și
se cântăresc zilnic. Au tipare.
Îți scriu de pe patul lui Procust, singura
masă de operație liberă din spitalul în care m-au
trimis cei din lumea bună și modernă,
oamenii aia dăștepți și chipeși care
zâmbesc melancolic când citesc poezii erotice
și fumează doar finețuri, că deh.
E-o căldură aici
în sudul universului meu cu labele-n sus
de-ți vine să dai jos de pe tine și kilogramele în plus,
da\' oameni-s reci, mamă dragă, reci dați naibii,
își mângâie câinii cu mătura și lasă
urme de ruj pe cearșaful vecinilor bogatași.
Atât de reci că-i simt,mamă dragă,
le simt mirosul acru a moarte ce
se lasă așteptată de unii ce-și
strâng fumul din plămâni în saci.
De trei zile miroase-a
moarte peste tot în scara blocului.
Tu stai întins pe jos, mi-arunci
priviri șoptite parcă, îmi spui să nu uit că
mai am doar câteva guri de cafea și e
rândul meu să-nchid un ochi, apoi celălalt
și eu mă grăbesc spre bucătărie să-mi găsesc
ceașca și dau de oglindă. Mă mângâi până
mă doare absența asta constantă, sunt tată al
unui copil care nu se va naște niciodată, mă-nconjoară
oameni care nu înțeleg. Orașul a clipit.
Am apucat doar să murim în neputința noastră.
001746
0