Să vezi ce-a fost și ce-a rămas
Dintr-un început albastru
Cu mult mai scurt decât un ceas,
Cu mult mai vechi decât un castru.
Să fii pribeagul lumii reci,
Un cronicar al vieții voastre;
În
Astăzi
Soarele a răsărit prea devreme
Și a văzut
Cum oamenii se zvârcoleau în mlaștini
Sugrumați de fricile nopții;
Înconjurat de umbrele dezmembrate
(cadavre ale unor suflete) trecute
Meduze de ceară curg
Întâmplător
Prin clepsidrele
Ascunse sub valul uitării.
Nimeni nu poate vedea
Lumina din fundul oceanului,
Dar cu toții ne temem de
Întunericul din sufletul nostru.
Lumină de seară
Deasupra vasului de lut –
Se apropie cerbii prin
Iarba înaltă.
Niciunde nu doare nimic;
Eu stau și privesc,
Tu te naști din tăcerea curată.
La poarta orașului de sticlă și oțel
S-a oprit într-o zi în jurul prânzului
Un bătrân cu opincile roase și toiagul tocit.
Aveți cumva, întrebă timid,
Un codru de pâine? E lungă
Veșnicia și sunt
Când se-ntoarce-n tine ceasul
Scurmă sufletul rămasul.
Peste pragul dintre vremuri
Vrei să treci și totuși tremuri.
Dedesubt de dinspre tine
Șade-un clopot în ruine.
Când să sune n-are
Palat înconjurat de trestii,
Visul unui rege monstru
Se înalță ca un castru,
Ca un cuib, ferit, de viespii.
Fără paznici, fără poduri,
Fără șanț adânc de apă.
Un palat, un bloc de
Zboară stol de aripi albe –
Gânduri spre infinit.
Lumina rece scaldă norii în argintul viu al viselor
Ce trec orizontul.
De dincolo se întoarce ecoul –
O pasăre fără contur.
Păreri de rău
Dispare amintirea perfecțiunii
O dată cu ultimul fulg de zăpadă
Scurs la rădăcina vieții.
Departe străjuiesc nisipul marile piramide –
Perfecțiune omenească în piatră vie.
Atât de aproape –
Purtăm între pleoape o lume de flăcări
Arzând în speranță, trăind în uitare.
Ființe de-o clipă ce tind înspre soare
Cu aripi de ceară și suflet de păsări.
Luna de fiere, ziua de scrum
Ne
