Holul așteptării

Stau într-un hol ce pare a fi o trecere spre moarte. Banca pe care m-am așezat e prea tare și prea rece. Am obosit să urc scările vieții. Nu am avut timp să mă opresc pentru a mă bucura de priveliștea de afară, când ajungeam în dreptul unei ferestre. M-au împins alții să mă grăbesc. Și am mers ... cu lacrimi în ochi și durere în tot trupul, mergeam fără țintă. Acum m-am oprit pe banca rece din acest hol. Ușile scârțâie din cauza vântului de afară și totul e înghețat .. e mult prea frig!!! Geamurile ușilor s-au spart cu un zgomot asurzitor ... m-am săturat! Podeaua e plină de praf. Totul e negru, doar pătat cu alb. Acum ușile stau deschise ... și în dreapta, și în stânga. Ușile spre scara vieții sunt în dreapta ... mă uit cu un zâmbet trist în gol ... pot vedea ... și plâng ... de ce nu pot să-mi amintesc ceva și să zâmbesc?! Dar oare de ce aș alege acest drum? De ce să întâlnesc aceleași obstacole? De ce aș continua dacă atunci când aș ajunge în fața unei ferestre m-ar împinge alții? Și dacă aș intra în camera morții? Oricum nu cunosc moartea ... nu e prea târziu. Ce ar fi să plec spre întuneric, doar cu speranța unei lumini, fără imagini ... doar necunoscutul și cu mine ... Oare pot să rămân aici? Mi-e bine ... nu mai simt nimic ... zâmbesc ... acum pot vedea toate momentele fericite și mă trezesc și vreau să fug pe scări ... dar o mână mă trage spre întuneric ...