Orasul tacerilor eterne

-Te-am așteptat ieri... -Scuză-mă, nu am putut. -Și alaltăieri te-am așteptat. Ea tace, privește vinovat și trist. -Tu nu cereai explicații, niciodată nu ai cerut, spune în răcoarea dimineții de aprilie și vocea ei are un ecou ciudat. -Să mergem, îi spune și o ia de mână iar mâna lui e mare, uriașă. Și caldă. Merg pe străzi mână-n mână în orașul care vuiește de tăcere, merg pe străzi tăcând și gândurile lor se întâlnesc nicăieri. -Mi-am uitat ochelarii de soare, spune, strângându-i mâna puternic. -Nu ne putem întoarce, e prea târziu, îi răspunde, mărind pasul. -Mi-am uitat și puloverul, mi-e frig. O ia pe după umeri. Pășesc în aceeași cadență, ea gâfâie, el e departe. -Știi, nu aș vrea să merg acolo. El se oprește, o privește consternat și nu înțelege. -E singurul loc în care vreau să merg cu tine și numai cu tine. -E singurul loc în care nu vreau să ajung. Se așează pe o bordură înaltă, o ține între brațele lui lungi, ei îi e frig în continuare. Și nici măcar ochelarii de soare nu-i are la ea. Orașul vuiește de tăcere. Soarele s-a ridicat preț de un deget. În depărtare, crucile mormintelor încep să lucească stins, ca o promisiune fără sfârșit.