\"Noapte\"

Vântul lovește surd ultimele frunze ce se agață cu disperare de ultimul fir de lumină. Noaptea cade iar, ca o cortină la sfârșit de an. Sub pașii grei ai trecătorilor întârziați, pietrele parcă strigă \"Îndurare!\" O umbră ezită să pășească, nu aude glasul lor, ea se aude doar pe sine: \"O,suflete al meu, de ce mă chinuiești Și crud, iubirea mi-o răpești? De ce să plâng mereu m-ai blestemat, Nu mai vorbești cu mine, te-ai însingurat...\" În noapte s-a ascuns și luna pală, nori furioși se grăbesc pe ea să dea năvală. De ce femeia plânge, nici ei nu pot pricepe, dar nu le pasă, se pierd în lumea lor cea rece. Până și vântul a-ncetat să alerge; își pleacă nepăsător capul și fără să o privească, trece... În întuneric, umbra-ncet pășește și glasul suferinței din nou o asuprește. \"Să dau lumii o viață, să sufere și ea Să aibă și să piardă iubirea, ca și mine, O existență tristă, ce cu nepăsare Va fi sortită nopții, o hrană pentru fiare. Și această viață nu va fi văzând lumina zilei, Ci va trăi mereu în întuneric, ca și mine...\" Se pierd în bezna pașii, suspinele și gândul,lăsând în urmă același cadru sumbru. De ce femeia plânge, nu-i nimeni să întrebe, în urma ei curg micuțe albe pete...