Masca

M-a surprins de dimineață, când îmi scosesem masca Și-o lăsasem la înmuiat, Își pierduse farmecul, nu mai dădea viață rolurilor aiuritoare. A intrat fără să bată la ușa așteptărilor nesfârșite... N-am zis nimic. N-aș fi putut. Lăsasem replicile-n urmă. L-am privit doar și am tăcut. Își răsucea pletele obraznice pe degetele lungi și subțiri, măsurând încăperea cu pasul, tăcând... Nu și-a aruncat o clipă măcar, ochii sfredelitori spre mine. Mi-am zis, ceva nu-i bine! E mult prea departe și mult prea tăcut. M-aș fi putut strecura după o mască, dar imi muriseră pașii de tot. Așa că am mimat plăcerea, umezindu-mi buzele puțin, așteptând scârțâitul lung al ghilotinei. Nimic. Am deschis ochii mari și am aflat Neînțelesul: nu era acolo, nu fusese niciodată! Pașii pe care îi numărasem, șuvițele răsucite, emoțiile tăcute- pierdute pe vecie! De fapt, mă mințisem în tot acest timp... Îmi uitasem masca pe față și o știam parte din mine. 1 martie 2005