diana barabas

Scrii:
inima crește încet, încet, atârnă tot mai greu,
o duci cu tine, o așezi pe ultimul zid,
în locul unde a fost cândva o fereastră.
chemi oamenii, grija asta a ta e o apă dulce,
nu te mai temi să le dai să bea până la capăt.

Ca si cand o lume intreaga s-a sfarsit deja in aceasta inima si de acolo incolo ea creste (atarna tot mai greu). Toata acea lume defuncta hraneste inima care nu iti mai apartine, e un dar (un sacrificiu). Ai ajuns la miere zic eu, tu zici la apa dulce, sa spunem la poezie. Pai cam asa se scrie poezia. Se moare mai intai...

E tarziu dar am vrut sa te cunosc si am ales poezia asta a ta. Ce descoperire! Vine continuu si se amesteca in mine si nu mai stiu de ce parte a zidului sunt sau daca mai exista vreun zid... Nimic nu se surpa, totul se transforma... E un poem care a trecut peste propriul lui sfarsit. O floare uscata in ierbar care infloreste in timpul altuia (al cititorului)...

A se citi mai sus \"român - române\". Nu am folosit diacritice in comentariu.

Excelent eseu!

Imi permit totusi recomandarea de a-l trunchia in paragrafe pentru ca asa cum e acum e greu de urmarit.

Subiectul m-a atins personal pentru ca traiesc si lucrez de mai bine de cinsprezece ani pe trei continente diferite si in alte limbi decit cea nativa. Si totusi, atunci cand scriu, sunt. Si atunci cand sunt, sunt in limba romana. Defapt sunt limba romana, ea fiind de nedespartit de experientele atat verbale dar si non-verbale, acelea senzoriale, experientele corpului. Helene Cixous sustine in Rootprints ceva de genul asta: ca prin limba ne traducem pe noi insine, ne traducem corpul. Ea merge mai departe sustinand ca daca nu ne putem exprima, nu este pentru ca nu avem limbajul necesar, ci pentru ca nu ne avem, nu avem (acces deplin la) acest corp.

Gasesc foarte adevarata ultima idee din eseu, aceea ca \"Romania e in mine.\" Si e adevarat ca Romania poate sa doara. De cate ori stau in Romania aud ceea ce multi romani ramasi acasa nu mai aud... O percep aproape ca pe o limba straina, in evolutie si in unele situatii, in involutie, in saracire. Si mai stiu ca limba sau limbile romane nu afecteaza atat conventia identitatii, cat realitatea trupului.

Un poem cu potential care cred ca ar mai trebui lucrat. Toate ideile necesare sunt acolo, au logica (poetica) au expresivitate. Dar in a doua parte pierzi ritmul si te lasi dusa un pic pe coclauri (vezi in rândul care incepe cu \"sau cum sa adormi...\"). Cam acolo pierd si eu interesul. Poate incerci sa re-ordonezi rindurile in a doua parte, sa le sectionezi altfel, si dupa aia vezi daca mai simti nevoia sa rafinezi idei sau sa schimbi vreun cuvint pe ici pe colo. Oricum, primele \"versuri\" sunt foarte incitante.

Mi-a placut tot (mai putin comentariul de la sfirsit care desi pare un fragment de jurnal, nu isi are rostul linga o poezie de sine statatoare). Povestea cu vulpea, imaginile cu care asociezi frica, pina si cosul gol in care iti aduni tacerile, toate sunt expresive, feminine, fragile, reale, delicate ca un desen in aburul de pe geam...E un poem foarte tinar (atentie, nu am spus imatur!). E un poem in asteptarea iubirii din intimitatea singuratatii. Iubirea vine tiptil, numai sa existe intimitate. A si venit, uita-te in oglinda scrisului.