Diana Alzner

Aș zice, aoleu, Paul, m-ai șocat! Dar nu mă pot preface uimită când aud de astfel de cazuri reale în fiecare zi. Tu ai reușit să pătrunzi în mintea victimei și să ne înfățișezi universul ei, punctul ei de vedere. Părerea mea e că ai redat foarte realist \"fluxul conștiinței\" personajului principal.Păcatul
s-a transformat în viciu, viciul s-a transformat în boală. Iar boala a dus la crimă. Dumnezeu apare des menționat, pus față în față cu niște rebuturi umane,
fapt care ridică unele întrebări. Cine e vinovat pentru asemenea orori?
Unul din meritele textului este acela că rămâne deschis.

Excelentă proză! Atmosfera ei îmi amintește de \"La Paradis General\" de Cezar Petrescu. Tot în Moldova. Oameni care mânâncă, beau și spun povești. E exact
ce-și poate dori un cititor.

E un text cu miez.Care este motivul vizitei tatălui? Era nevoie de mai multă claritate aici, mai ales că e momentul culminant.
Când vorbirea directă a unui personaj este întreruptă de narator, nu mai este nevoie să pui linia de dialog; urmează o altă linie de dialog când apare replica altui personaj. \"Încăpătânat-o\" se scrie legat.
Pe de altă parte, să știi că ai potențial.

Laura, la început mi s-a părut oarecum improbabil comportamentul fetiței; e un amestec de naivitate și maturitate. Nu cred că un copil conștientizează atât de multe lucruri. Personal, nu-mi pot imagina niște părinți normali care să fie atât de indiferenți față de copilul lor. Dar poate că există. E ceva neobișnuit ca mama să-și sărute fiica de noapte-bună? În acest caz, Liliana era oricum traumatizată.
Am citit povestirea ușor și cu plăcere, dar sfârșitul e un pic abrupt. Sper că \"glumea-ți\" și \"să ști\" sunt simple greșeli de tastare.

Domnule Iliescu, aveați dreptate într-un răspuns de mai sus, nimic nu este mai alambicat decât sufletul omenesc; iar dacă vorbim de un suflet de femeie, lucrurile pot deveni periculoase. De la o vârstă am început să înțeleg că cel mai pasionant subiect este Omul și felul în care el reacționează în diverse situații. De aceea textul dvs. mi se pare interesant. Consider că stilul ales e normal, nu te poți exprima minimalist tratând astfel de subiecte.

Alexandru, textul e prea mic pentru ca să îmi pot forma o părere clară. Totuși, aș zice să fii atent la vocea naratorială; punctul de vedere din care e spusă povestirea are o importanță deosebită, pentru că cititorul tinde să se identifice cu naratorul, mai ales când acesta din urmă e și personaj.

Călina, eu am o fabrică de pisoi acasă. Dacă dorești vreunul, anunță-mă. Mi-a plăcut mult povestirea și nu doar pentru că iubesc animalele, ci pentru că e bine scrisă. Ai condus firul epic cu abilitate, astfel încât extrapolarea din final- de la cruzimea față de animale la cruzimea față de oameni e foarte puțin-
a apărut ca o concluzie evidentă.

O lectură captivantă! Intriga inteligent condusă, conturul psihologic al personajelor și naturalețea stilului fac din acest text un scenariu de luat în seamă.

Este o aiureală! Se presupune că o poezie trebuie să ne modifice în chip simțit starea interioară, să comunice o emoție, o stare, o atmosferă. Chestia de mai sus este indigerabilă.

Iată un text care zugrăvește cât se poate de autentic lumea rurală; spun asta in cunoștință de cauză: am recunoscut atmosfera de care vorbești și care îmi este familiară. Ai reușit să stăpânești corect proporția între descriere și narațiune, fără să devii plictisitor.

Mi-a plăcut povestirea ta, pentru că vorbește despre posiblitatea apariției miracolului în viața cotidiană;de fapt, tot ceea ce trăim sunt miracole, însă ochiul nostru opacizat nu le mai percepe ca atare. Trebuie să ne crească aripi, ca să ne dăm seama că le purtăm, oricum, nevăzute.
O povestire bine scrisă, cursiv, firesc.