Deac Radu

Cum e să nu mai știi cum vorbește soarele? Cum e să nu mai știi cum aleargă vântul? Cum e să nu mai știi cum cântă luna? Cum e să nu mai știi cum arăți? Cum e să nu mai știi cum

fluturele meu e un electroșoc umed e firav e atent la ce are în față îi place vântul de departe are culori spălate în negru și verde cântă încet și ademenitor aripile fragile îmi

adrenalină prin vine tot ce trece tot ce vine mort e tot viu ce rămâne slab și rece printre ruine încleștat în zeci de mine singur adâncit în rest mort e tot viu ce

Mă uit în jur și văd doar negru. Sunt închis în mine și e negru. Alerg să scap, dar tot e negru. Mă opresc, m-adun ciudat și e

în zări zăresc în zadar c-un loc in gând în zadar privesc în pereți zugrăvesc pe ziduri zgomotul de zahăr în zadar norii zănatici zâne decăzute zorii numărați în zadar

tot mai albastru în jur doar rece tot mai alb în jur doar neant tot mai închis în jur doar umbră închis în umbră în neant în rece tot mai greșit în jur doar boala tot mai ușor în