incediu
Incendiu…de vise și de doruri, mi-e sufletul cenușă, scrum îmi arde viața… printre lacrimi te strig, te caut …mă adun… Îmi pipăi gândurile fripte ce stau bătute-n cuie-n rând și printre
presez saruturi pentru tine
Presez săruturi pentru tine Între coperțile de cărți Ce-s vechi, pătate și puține Dar toate sunt ca niște hărți Spre inimile pline! Presez săruturi pentru tine Și pentru zilele de
negru
Negru Mi-e sufletul negru… negru cu dungi, negru cu nuanțe, negru in carouri, negru cu…negru! Mi-e negrul de plumb, mi-e negrul de fier, mi-e negrul de mangal, mi-e negru de
Trup fără suflet
Trup fără suflet Plouă… afară miroase a curat, miroase a proaspăt, miroase a nou! Parcă lumea și-a spălat fața În ploaia udă de lacrimile cerului… Plouă…afară e răcoare, afară e
ochi
Ochii tăi Vreau să înec soarele, să înec luna Și-apoi stelele-ncet, câte una… Să rămână doar ochii tăi, Să lumineze lumea Pururi veseli și plini de iubire. Deschide ochii Și lumea nu va
hot de inimi
Hoț de inimi Te-am prins! Iar vrei să fugi cu gândul meu, Să mi-l ascunzi în zări, departe! Te-am văzut când ai vrut Să-mi bagi visele în buzunar și să fugi cu ele… Și-acum mă-ntreb, cum
E vremea timpului pierdut
E vremea timpului pierdut Mă simt ștrangulată de realități, de gânduri și de vise… și mi se pare grea povara aceasta de singurătate… E vremea timpului pierdut ce bate insolent in geamul
boabe de orez
Boabe de orez Încerc să desenez lumini și umbre Pe boabe de orez… Apoi le-amestec și toate par s-arate Precum un cer de vară amorțit… Hai! Da-mi mâna ta să mergem să ne plimbăm printre
trecut
Trecut Lumina îmi plânge cu umbre și cu ceață Și mă întreb de ce prin vise-mi rătăcești, Te pierzi în întuneric prin firele de ață De la atâta ploaie poate-ai să și răcești ! Te-nvălui
toti in unul
Toți… in unul Stele de foc și ploaie de îngeri, Îngeri de soare și noapte de plângeri Ce ard în lacrimile zâmbetelor reci Iubirea mea, de ce nu te întorci? Dar cine ești, căci sufletul meu
lacrimi care plang
LACRIMI CARE PLÂNG… Lacrimi înghețate sunt fulgii de nea Ce cad din cer ca să-ncălzească lumea Dar când i-ajung unui copil pe față În lacrimi se prefac și se dezgheață!
din nou
Din nou… Îmi cade iarăși viața în sunete surdine Și visul mi se face scrum… Îmi zboară gândul înspre tine, Aș vrea să fii aici, acum ! Mi-e suflețelul dependent de tine Și fiecare
betie bizara
Beție bizară Picuri de vânt îmi cad din stele Iar noaptea-mi este beată fiindcă luna Întreaga zi mi-a băut gândul Și-acum mi-l bea, mi-l bea într-una. Închipuie-ți cât de mahmură Va
ochi
Ochi… Și iar îmi curg lacrimi din ochi…cât ochiul! De parcă toată viața mea-i o lungă suferință Și – ușor se – ntind pe obraz ochii De parca-ar căuta în barbă încheierea! Și iar mi se
lumini si umbre
Lumini și umbre Secole trec, secole cad și pier Și într-o liniște desculță și flămandă, Curg umbre-nconjurate de mister, Lumini fug spre-ntuneric să se-ascundă ! Numai o dată trece strada
incertitudine
Incertitudine „pleacă…cu inima grea” JULES VERNE Caisul și-a aruncat podoaba de ninsoare Și-n locul fulgilor ușori și albi de nea Au apărut muguri,ce în a soarelui splendoare Încep să
astept
Aștept… Aștept să vina marea cu valuri înspumate Și să-mi îngroape trupul în malul nisipos, Să-nece rând pe rând speranțele deșarte… În lumea asta toată, mai sunt eu de folos? Aștept
in care ploaia isi varsase oful
În care ploaia își vărsase oful… Îngenunchez în iarba udă În care ploaia își vărsase oful Și-acum mi-l varsă sufletul Căci îmi deschide ploaia ochii Și parcă tristă mă privește banca, Pe
ti-am sarutat..sufletul
Þi-am sărutat…sufletul Þi-am sărutat pe furiș sufletul Când ne uitam aseară după stele Și când cădea ploaia peste noi, Învăluindu-ne în apă! Þi-am sărutat pe furiș sufletul Când îți
cantecul lebedei
Cântecul lebedei Trezește-te, zeiță! Vin și îmi bea apa vieții! Căci toate frunzele ce mor În fulgi îmbracă răcoarea dimineții Dar tu te pierzi în soare, ne lași cuprinși de dor, Ne lași
mi-am pierdut ingerul
Mi-am pierdut ingerul “aceasta imprejurare spulbera orice speranta, chiar si a celui ce nu voia sa deznadajduiasca. “ JULES VERNE Mi –am pierdut ingerul… a fugit pe nesimtite, s-a
iarna geroasa
IARNA GEROASÃ „gandurile lor erau aceleasi si le puteau impartasi de la suflet la suflet, fara sa aiba nevoie de cuvinte.” JULES VERDE Cad fulgi ușor din cer Si mi se prind in păr Ca
lacrimi de iubire
Te-ai dus din nou de lângă mine Şi mi-ai luat inima din piept, Ai luat şi visele cu tine, Toate speranțele… te-aştept Căci îți stau scrise în privire Iubirea ta şi
mie
Îmi moare luna în surdină Și stele ce se sting în gând Par a fi ochi ageri de felină Sau vise ce se nasc și pier vibrand! Eu nu mai pot să plâng, de parcă Din toată zarea să culeg aș vrea
pete de...ochi
Aș vrea să-nec în ochi albaștri Surâsul ochilor căprui Ce îmi lucește dintre aștrii Și îmi redă privirea lui! Nu-i minunat cum poate clipa Albastrului senin să-i dea Sclipiri de verde ca
sufletului meu
Taci, suflete, nu plânge Că ai rămas numai cu mine… Deși-ntunericul te frânge Eu am să fiu mereu cu tine! Acum, te rog, de ai putere, Să-ți ștergi lacrimile din ochi, Căci simt și eu a ta
