Scrisoare catre Florian Pittis

Scrisoare către Florian Pittiș Tu, marele nostru dus, unde te-ai dus? Stau și plâng ascultându-ți muzica de pe niște viniluri care ele însele plâng și muzica ta se aude cumva acvatic, din cauza lacrimilor, se aude ca din fundul mării,ca dintr-o scoică sintetizatoare a ecourilor și durerii. Dragul nostru buzdugan al libertății, copilule cu vârstă de bunic,frumosule înger cu raiul în plete, de ce te-ai dus așa devreme? Stau și plâng și mă bucur că pot să plâng. Tu nu mai poți nici plânge frumosul nostru Moțu!Iată,vinovaților fără vină li s-a făcut lumină. Tu,care râdeai în fața morții ca un nebun frumos,ca un actor cu varul hamletian pe față, de ce chiar tu vei fi craniu pe care alții îl vor ține curând în mâini? De ce?Ai fost un soare al dezghețului ideologic, prințe al unei Danemarce cu nimic putred în ea,mai vino și ne mai cântă, mai vino și ne mai recită,poezie bună,trubadure modern purtând în tine rănile lumii,pungășia sufletească de la Villon până la contemporani. Golane frumos, îngere care atunci când cazi tragi și cerul după tine, revino să te iubim,pe scena ta cea fără de regie, cea fără premeditări, pe cea spontană și frumoasă al cărei lemn astăzi,fiindcă nu mai ești, se retrage în pomi și chiar în sămânță, fără tine nemaigăsindu-și rostul. Vino și cântă-ne,păcat că nu te putem reconstitui după vocea acestor viniluri zgâriate de turbarea timpului și de pisicile aristocrate pe care n-ai contenit să le-ațâți fiindcă nu-ți înțelegeau libertatea. Poete, nebunule frumos, radieră pentru garduri,inima mea pe dinăuntru își lasă plete. Inima mea tristă,tristă pentru că ai murit,dar demn și curajos cum ai fost toată viața. Prințe, aș da un regat pentru-o ploaie care va veni, dar stau și plâng în fața acestui pahar, neputând să cred că nu mai ești. Cum, Pittiș a murit? Nu se poate! Nu trebuie să se poată.Nu! Nu! Nu! Darie DUCAN