Daradici Ladislau

…Ãsta-i locul în care am ajuns, profesore, călătorind, ca o pasăre migratoare, pe curenții tăi calzi. Sub un cort de batist curg concerte de jazz, groase ca

păianjenul din mine își țese ademenirea larg dinspre margini – stau pândind de pe cruce cu brațele-ntinse (Aurelian Sârbu, Peisaj interior) Puțini sunt poeții care izbutesc să comprime

Aerul de sticlă coboară molcom în Zidire Apoteoza urcă Din toate văile Spre crucea lipită de trup În peretele stâncii murmură clopotul Muntelui Slove metalice Dezleagă apa uitării Îmi iartă

Un bărbat și o femeie scriu istoria lumii, unul pune un cuvânt, altul pune un alt cuvânt, Dumnezeu le unește cu sânge, le zidește cu sânge, așa începe orice poveste… Ei scriu până se uită pe

cei treizeci și trei de ani ai vieții mele se prelungesc prea mult se prelungesc aceeași mișcare peste ruine acarelor – un du-te vino ghidaje inutile printre sălbatice flori de-un alb care

dacă mă uit bine, literele acestea se mișcă precum niște șoareci care duc pe spinările lor semnele negre flămânzi, șoarecii caută firimiturile rămase de-aseară pe masă într-un colț la gât

chitaristul avea privirile înșurubate sub pleoapele toamnei când cânta melancolia îi devenise amantă intra dimineața pe porțile lui străbătea aleile aprindea lampadarele în fiecare amurg aburea

Mi-a murit umbra și nu e nimeni să mi-o-îngroape, mi-a murit ploaia și niciun nor nu vrea să-i fie vad de ape; până și moartea mi-a murit, e zare altui răsărit. (Nicolae Băciuț, Moartea