Dor de tine

Îmi arde sufletul în tine dus de pierderea privirii tale e străpuns acest hoinar bălan cu aripi ude de lacrimile-mi mute… Îmi ești atât de departe…și dorul meu de tine ninge lacrimi amare ca o noapte groasă peste gândurile reci. Mă întreb ce faci tu în clipa asta, în care eu îți sap amintirea. Mă întreb dacă tu îți amintești cumva de pașii grei, peste străzi. Degetele tale – pe fruntea mea, ca într-o mângâiere veșnică mi-ar fi plăcut să valseze, iar noaptea să prindă aripi în sufletele noastre de copii și să zboare, să plutească secole de-a rândul, cu noi în gând îmbrățișați sub marele sărut. Și gândul fin, rece și înspăimântat să coboare peste degetele tale și iar să împiatrim, ca într-un joc, ca într-o culoare din care să nun e mai trezim tot noi, ci niște “noi” mai îndrăgostiți, mai vii, mai aprinși. Iată-mă pe mine, iată-mi inima mea – un Vulcan, o clipire. Iată-te pe tine, iată inima ta – un suflu, un veșnic tremor. Un somn de inimi se naște sub pleoapa mea deasă. Un somn greu, neliniștit, cu dure coșmaruri, în care doar eu te țin de mână, rece, înfrigurată de gândul tău asurzitor. Și ne trezim, despărțiți, tu uitând de mine, eu cu gândul îndreptat ca un arc, spre tine…Mi-e dor de tine. Mi-e tot mai dor de pașii tăi către inima mea.