Toamna

O iubea! În puterea nopții de noiembrie. Când vietățile domestice de mult și-au dat mâna cu tărâmul liniștii, al încremenirii. Numai ea face pădurea să-și amâne somnul, rând pe rând ia copacii, le redă numele. Fără să se mai teamă o iubea. Cu unica certitudine absolută. Să nu piardă nimic din ea: își ține respirația. În întunericul personal, gândul către ea face lumină, puntea asta din adâncuri sosită, numită Dragoste. O vede acolo la începutul călătoriei, în centrul grădinii. Ea a rămas Ea! Argintie, ploaia de august îi străvezește trupul. Și el vede prin ea felul în care cuvântul a fost rostit întru viață. N-o atinge. O lasă acolo ca pe mister, ca pe miracol, doar își umple, puțin vinovat în rapacitate, golurile rămase. Se trage spre ea, în lăuntrul ei, ca-ntr-o eternă reîntoarcere. Și nu-i strigă te iubeeeeesc! Chit că ea să audă ar vrea. Și atunci ea se face rea. În imaginația lui. În realitate. Și el o iubește o iubește, murdar și fericit, în răutatea ei de femeie năprasnică. Pentru că ea dă în pârg gutuile și înflorește tufănicile, pune un strop de brumă, îl poartă departe din lume, Acasă.