Certitudine

Te vedeam, mai mult te simțeam: umbra unui câine. Nenorocit. Turbat. Oropsit. Îți puțea gura. Gura și timpul ăsta blănos-puturos înghițindu-și, în lipsă de altceva, păduchii, deznădejdea. Deșelat, trupul ți se supunea peste măsură legilor nefirii. Bănănăiai: căutai tu ceva. Un pai. O sticlă. O lumânare....... Pe mine?! Ce se înfățișa azi în fața ochilor mei: ce rămăsese din imaginea primordială, de mine sanctificată, în rândul îngerilor pusă, de nu al dumnezeilor personali?! Privirea ți se face de-un verde-vinețiu: te văd peste fieful orăcăitor al neoamenilor. Și nu știu dacă mi-e milă. Silă, da. Continui să te privesc. Mai mult din curiozitate, poate și dintr-un mic sadism de femeie victorioasă, la timp din molozul altora ridicată. Parfumul meu este ca o otravă, este Otrava pentru tine. Mrejele lui pornesc exact din centrul meu, din locul ăla pe unde nu încetează să traverseze, să devină o Leoaică. Fără de milă se opresc de-o parte și de alta a grumazului tău. Mă opresc și eu... strategic: e o plăcere anume în a-ți prelungi starea. Și, totuși, nu zăbovesc: zborul meu trece hotărât cu aripi feline pe deasupra închisorilor tale. În toată penuria, îți trece și ție un fel de gând: ce frumoși îmi erau ochii, ce maiestuoasă le era lumina! Și cum mi se mai mlădia trupul! Vocea! Asortasem întotdeauna cu desăvârșire... nu doar culorile! Neajutorat, întinzi brațele. Șubred, mai mult o iluzie, înțelegi prea bine: nu te contrazic: Îl iubesc pe altul (nu, n-am premeditat nimic).