Țigancă. Și babă pe deasupra: SEXagenară

(PS: Orice potrivire cu persoane / întâmplări reale nu este decât pură coincidență. Așa stând lucrurile, nimeni nu se va putea ofusca prea rău, nici amatorii de „picanterii” nu-și vor satisface vreo sete, alimentându-și scenarii care mai de care bizare.) Locuiește la vreo 20 de km de capitală. Singură. Mă rog, de ochii lumii... Eeee, e mai bine așa! Nnnnnnu-și amintește să fi fost măritată vreodată. La ce bun, când viața e-așa de scurtă?! De irepetabilă! Are diplome cu duiumul: cică! Trup scheletic, înfierbântând cel mai probabil închipuirile și-așa-dușilor-cu pluta, cu capul. Nu-și face mneaei vreun proces, vreo culpă: doar și Domnul a zis: Bucurați-vă! Creștești și... ohhh, nu vă înmulțiți, căci al dracului trebuie să fie a se multiplica una ca de-alde tine! S-ar umple pământul de scorpii! Negre-puțitoare în ceru gurii. Și dincolo de. Merge la Ierusalim. Nu᾿ș ce tot face p-acolo! Rochiile ei, niște furouri la mâna a doua, prin care și-au zgâit proștii ochii, lipsa de vedere cronică. Și-au zgâit,... au venit mai apoi acasă, și-au luat nevasta la bătaie... că de ce e prea grasă?! Fără de scrupule au posedat-o pe dolofană, ținându-și între picioare jigodia scheletoasă. Poartă nume împărătesc – n-o să-l știți voi vreodată,... nu de la mine! – c-o fi bambina argentina zambina kakina... – damă de budoar ieșind formal să-și cumpere pâine sare chibrituri: în lipici și capot... nu de casă. Își vântură târtița, în ograda unuia, în ograda altuia, că doar ne dete Domnul liberul-arbitru! Ei, și ce dacă are omu᾿ familie!? Își îndeasă vreo 2-3 perne, să-i țină deșirătura posteriorului. Costelivă, ca o iapă expirată, trudește la un ihaaaa-ihaaaa! din tinerețe. Nici sari-ul neam n-o mai ajută: sare peste țâțe, sare-sare, o încolăcește asemenea unei funii ce fără de grai îi țipă: Nu ți-e de ajuns, cucoană, nu ți-e? Fanatică, reproșează rădăcinilor ingratitudinea. Chelioși burticoși libidinoși, subteranii juni mișună să-și scoată, moale, trupul la suprafață. El, mai ales, pipernicitul, căruia, într-un imbold... nu de-al înțelepților, i s-a năzărit că astfel ar putea crește o țâră măcar, în umbra densă a tufei de veneția. Butonează. Sare nevrotic: și-a uitat din nou telefonul pe masă! Năvălește la baie: cu-o mână se șterge la cur, cu ailantă îi arată ei daravela. Iese. Într-un final iese. Ca și cum nimic grav nu s-ar fi petrecut: minte minte minte. Chipul i se strânge într-un bulgăre de pământ niciodată însuflețit, umanizat, prin suflare divină. Șontâc-șontâc, într-o târșâială jalnică, nu se lasă: zambinabambinakakina îl așteaptă acolo la sfârșitul lumii, cu picioarele-i jigărite desfăcute. * În lumea materiilor încinse, în care Spiritul este cel mult o figură de stil, mi-am asumat luciditatea, marea singurătate din lăuntrul ei. Atunci când vezi buba și, ca-ntr-o burtă a morții, îi înfigi scrisul în pântece: înveți viu să fii, când restul îți strigă neființa. Sunt eu și cu mine, s-o fi supărat, poate, Dumnezeu, căci n-am știut să-mi iubesc vrăjmașul. N-are decât.