Ceaiul de iasomie și... restul

Nu fuseseși niciodată prietenul meu. Prietenia avea, de altfel dintotdeauna, legile ei greu de definit, mai ales greu de înțeles, de acceptat, de asumat. ... legi sacre... întrucâtva. Nu era la îndemână. Nu la îndemâna oricui. N-am înțeles de la început ce-mi lipsea cu adevărat. Aburul iasomiei?! Iarna scoasă dintr-o arhivă prăfuită, făcută să ningă fantast-adevărat peste umerii gârbovi ai lumii surghiunite?! Peste umerii noștri?! Numai ușa aia neînchizându-se automat,... cântecul? Novice, doar anxioasă, am ajuns să mă suspectez (sau așa mi se... insinuase?!) cum că eu, doar eu eram cea vinovată. VINOVATA! Cine știe cum scăpasem hățurile și acum musai trebuia să îndur consecințele propriei nesăbuințe, propriei incoerențe, sinonime, păstrând proporțiile, cu apocalipsa. Timpul trecea și așeza strat cu strat acea amnezie letală în calea frumoasei neuitări. Nu mă puteam dezice: țineam cu dinții de cuvinte, de repercusiunile lor nefalsificate în realitate: NIMIC, NIMENI NU AVEA DREPTUL SĂ LE CIUMPĂVEASCĂ! ...CĂCI ZISESE ȘI SE FĂCUSE! Nici măcar atunci..., acum, când pe marginea prăpastiei, nu faci minima concesie lipsei lucidității, haosului. Mai ales acum! Momentul 0 când trebuie să faci proba că POȚI au ba. Te clatini, îți amintești: Răul nu cunoaște el vreun bun-simț, vreo limită! Deci, iată-te din nou ridicând mănușa, cu toate convingerile creștine ce zac în tine. (Dumnezeu trebuie El a înțelege... cumva...). Acolo, în lăuntru este pasărea aia care așteaptă, în pofida tuturor evidențelor nefaste, să renască. Aia pe care, în vremuri pașnice, la adăpost fiind, o iei în râs, drept clișeu, o metaforă expirată, rămasă în textele vechi, de care... cine ar mai avea vreun folos?! Cel mult o îngădui, printre multele tale priorități, ba chiar gâdilându-ți vanitățile de mică zeitate: treacă de la mine, existe și asta! Dar acum, acum e ALTFEL, este MOMENTUL ACELA! Când orice lipsă nu mai doare sau, în orice caz, doare diferit, ca și cum ți-ai fi spectator, ba chiar păpușarul ce, în sfârșit, a dobândit abilitatea de a-și struni ațele după bunul plac, în rând cu propriile convingeri, de nimeni, de nimic vreodată amputate. Chit că aici multele răni țipă încă deschise, asemenea unor nou-născuți perpetui, ce nu vor crește, poate, niciodată. Nu fuseseși niciodată prietenul meu... și atunci... iubirea?!