Stampă

Atunci am înțeles brusc că tristețea lumilor de mult se ascundea în lătratul așa de banal, de inofensiv al câinilor, mesagerii ăia sosiți tocmai de la un capăt, de la o margine, iar ție, oricâte sforțări ai fi făcut, ca om, nu ți-ar fi stat cel mai probabil în putință a ajunge la un liman al înțelegerii. La fel de subit ți-a trecut prin minte că timpul ăsta mărunt, măsurat cu ustensile așa de lumești, se apropia de sfârșit. De aia, poate, starea ta de a lua pe rând lucrurile, semnificațiile lor adâncite, de a te împresura pașnic de ele, din proprie inițiativă somându-le chiar: Sunt la dispoziția voastră: faceți ce considerați de cuviință cu mine! ... mai ales imboldul de a-ți lua La revedere, ivit așa pe nepusă masă și pe care, în primă instanță, l-ai crezut reverie, ți-ai acordat, deci, minime circumstanțe atenuante: se cuvenea, poate, să faci o pauză: de la zgomot, de la neînțelegere, de la semeni... Și ai văzut lumea cu toate ale sale PRIMA OARĂ, prin ochii ăia nepervertiți, printr-un ceva anume scăpați pervertirii, o clipă cu fața reîntorși: Frumusețea era irezistibilă, în mod cert nicio amnezie n-ar fi reușit s-o ciumpăvească! Strugurii reveniseră, de altfel, la mireasma lor genuină, care numai Copilăriei îi fusese dat să o reactualizeze. Pașii tăi au foșnit frunze și șocul tăieturii fatale a devenit suportabil: atâta vreme cât alții încă te zăreau, oglinzile nu încetau să te arate, lăsai urme, tot felul de sentimente, aproape sigur ERAI! Îți amintești: ai scris chiar și două rânduri, o poezie altfel, ignorai faptul că drogul îți intra în cuvinte, în sânge... Căci sfârșitul de octombrie se arăta pacifist, ca-ntr-o stampă. De pe niște trepte, Fieful Vieții se întindea dincolo de cât puteai cuprinde cu (s)om(n)ul din tine: te-ai încredințat!