Toussaints (2)

Mama aducea constant rufe proaspete de afară. Asta, după ce tot ea le prinsese acolo sus. Găsise motivul acela să o facă. Cele două culmi traversau, asemenea unor meridiane, centrul curții noastre înalte, planetă în miniatură. Dar cât de mult o invidiam! Ea trecuse de mult, încă de la început, toate probele! Mică fiind, lăsase mărăcinii să-și împlânte ghimpii colorați în tălpile ei de lapte. O imortalizase Bunica. O poză alb-negru într-o bucătărie ce-și schimba, la răstimpuri greu de calculat, forma, culoarea, destinația, timpul. Bunica era o dură și jumătate. Legată la ceafă. Cu ochi sfredelitori prin care ‒ atât de novice, ai fi băgat mâna în foc! ‒ nu trecuseră lacrimi vreodată. Acolo, în inima bătăturii noastre, se pogorau iernile vajnice. Tot acolo se făptuiau cele, mai mult sau mai puțin de cuviință, ale Ignatului. Și tot acolo am văzut-o eu pentru ultima dată, într-un vis negru, pe Mama. Într-unul care avea să se adeverească. Purta roșu. O gaură adâncindu-se. Și parcă... parcă nu mă recunoștea... Am știut de atunci... orice loc fără de durere însemna atâtea alte pierderi... Tata era, după toate probabilitățile, cel mai fricos. El se speria și de puiul de ger adus în casă, la gura jăraticului. Ca o fiară anume, fără alternativă, nevoită să se domesticească. Să iasă, mai apoi, în rând cu omul, la fratele mare, de deasupra culmilor... O privise mereu pe Mama ca pe eroină. Ce s-ar fi făcut fără Ea?! Ceva din fricile lui barbare se aciuase și în noi, ăștia mici. Nu ne încumetam a recunoaște: ce ne-am fi făcut fără Ea? Petrecând 2-3 nopți năprasnice, în miezul câmpului de luptă, hainele noastre fleșcăite își făceau intrarea victorioasă... Altele! Le priveam de depaaarte în intimitate... Mai ales pe Mama o priveam. Și bolile noastre începeau să se vindece. Îndrăznind, le miroseam mai apoi îndelung. Identificam mâinile Ei rămase. Ne era spaimă că, într-un fel sau altul, gerul avea, odată și odată, să sfârșească.