Evidenţa

Eram cu toţii sau aproape cu toţii în acel spaţiu îngust ca pe marginea unui gând. Puşi în faţa EVIDENŢEI. Şi atât de blocaţi. De incapabili de a înţelege, fie şi parţial, semnificaţia momentului, gravitatea condiţiei. Nimeni nu ar fi putut pune în gardă pe nimeni. Identici până la aberaţie, cu priviri tâmpe înfipte în gândul mult prea abrupt, ca să mai lase loc raţiunii. Răgazului afectiv. Simţind fiecare răsuflarea criminală a celuilalt în ceafă, exact în zona aceea unde de mult nu mai pusese dragoste Dumnezeu. Cel puţin de asta păream noi a fi convinşi. Ceva plana. Un sentiment rămas pe dinafară. Un detaliu scăpat ca un pahar cu miracole. Un destin netrăit. În felul acela, cu totul altfel. Rătăcit. Posibil, într-o carte de ghicitori. Sau în una de colorat. Printre cărări şerpuitoare şi alte nimicuri acoperind esenţialul. Omenirea se chircea într-un punct minuscul aşa de încărcat. O bombă cu ceas pe care cine avea s-o dezamorseze în timp util?! Sau nu trebuia?! Să ne fi fost foame vreodată? Sete? Măcar frică? Frica ne adusese în halul ăla? Ne aminteam vag – într-o subită declanşare a memoriei colective – siluetele noastre pe un câmp electric. Sau de floarea-soarelui. În lipsa motivaţiei, în speţă a definirii „în funcţie de”, floarea aceea îşi pierduse diferenţa specifică. Iar prototipul – cât era el de prototip! – nu putea ţine loc de viaţă! Eram încercuiţi. De o mare a necunoscutului în străfundurile căreia intuiţia însăşi devenea nonnsens. Noi aici şi acum. Nedumerindu-ne. O vreme. Nemaipunând întrebări. În cele din urmă. Renunţând la introspecţie. Acceptând această întindere vastă condensată – expresie antologică a amneziei – într-un punct infinitezimal din care pocnea, mai mult prin autosugestie, ceva care se crezuse cândva etern. Să ridice cineva degetul! Un sfert din el! O sugestie! În semn de minoră constatare! Acea infimă confirmare, chiar şi a dezastrului. Să mute poetic-microscopic aria de incidenţă a şocului. Să inspire dramul de încredere. De neîncredere, cel puţin. Acel mic indiciu, trambulină spre ieşirea din neîntâmplat. Când nimeni nu se aştepta – nici măcar clasicii povestitori omniscienţi – din afara noastră, am răbufnit hidos de colectiv(i): Luaţi-ne de mână, arătaţi-ne exact de unde şi până unde se întinde viaţa, de unde şi până unde restul! Da, nu ne ruşinăm! Suntem nişte copii! Am rămas nişte copii! Niciodată nu vom putea fi altfel! Măsurătorile erau ca întotdeauna de o exactitate barbară, derutantă: metrul continua să aibă 10 decimetri, 100 de centimetri etc. Axiomele deveneau piatra de poticnire. La dracu cu toate chestiile ştiinţifice! Nu vedeau! Nu posedau acel simţ al realităţii! Habar nu aveam noi,… foştii noi, ce reprezenta trupul rămas sine die la orizontală, din care, la intervale iluzorii, picurau tămâie, peşti verzi şi cântece de lăcuste. O inconsistenţă jegoasă ne împresura numele. Glasul. Verticalitatea. Eram vii?! Eram altfel?! Trecuserăm deja clandestin?! Nu aveam nicio scăpare?! Atunci, eram sclavii falselor probleme?! Adică… inutile? Părul negru în valuri împodobea, după regulile unei estetici à l’envers, aproape imorale, catafalcul şi împrejurimile îndepărtându-se până la estomparea cu brio a contururilor realului. Mirosea sfâşietor a flori imperiale. Crini albi, făpturi ale morţii, pe care noi înşine le confundaserăm constant cu materia primă a parfumurilor de firmă. Idioţi, am lansat onomatopeea-întrebare: Cine dracului o să se zgâiască la imorala noastră podoabă capilară?! N-a răspuns nimeni.