Buruiana

Duhoarea bărbatului sau ce era el – umbra asta neagră stagnând ca un sânge stricat pe aripa ei verde, apa rămasă netrasă, orfanul atipic dezvoltând sincope multiple de personalitate şi înţelepciune et cetera – impregnase toată încăperea. Desigur, un titlu de duzină, pus la repezeală, într-o mare de lume grăbită să ia tot ce se cuvenea, mai ales ce nu se cuvenea de la viaţă. Chestii livreşti! Scoase de la naftalină de unul-altul cu obraji ca de cretă şi mirosind a hârtie. Ăşti de se cred grozavi, jonglând cu conceptele. Hei! Nu titlul! Nu discursul! Realitatea! Bucata asta de carne lâncezind în otrava soarelui pervertit genetic. În van implorând necrofagii. Invocând originale reacţii chimice. Principii de domino. Focul! Purificarea! Deodată, zvâcnirea! Minorul semn de viaţă! Dumnealui, viermele brăterat scoţându-şi nepăsarea din miezul cărnos, semn că – ia aminte! – încă este bine! Dar timpul se aşezase într-un colţ ca un câine jigărit, aşteptând Semnalul să reînceapă naibii odată să treacă! El târşâia 3 sferturi din omenire. Cu capul micşorându-se, găzduind cenuşa unor falşi vulcani – false conexiuni neuronale. Cuprins de calviţie. Neiertătoare. Şi ochi de cârtiţă. Pişăcioşi. Ştergându-şi resturile animaliere interminabile cu dosul ţoalei, de-a mai mare scârba. Îndesându-şi constant bestia, într-o tentativă nici măcar secvenţial eficace, de inducere în eroare a exteriorului. Aşa că – cică! – Dumnezeu venea şi se aşeza exact în ograda despătimitului. În ceafa lui căzută. În pielea crocodilă. În inimă. În lipsa ei. Ca un confrate. Ca un camarad. Amic de bază. El, privilegiatul! Alesul! Stai, mădoamne, stai colea, să ne cinstim c-un pahar dă ţuică, dă ceva! Sau vrei bere? Şi, d-oi vrea, ţi-oi face şi-o friptană! Îţi dau share pe fb et cetera. Da, da! Citise el: numai despătimiţii aveau să-l întâlnească pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu şi tot neamu’ lui ales, stătător – pictură naivă ce era! – în anonimatul celor 7 ceruri! Un tip care învia aşa… de-un capriţ, de-un pamplezir, că se plictisise de moarte şi hotărâse – într-o după-amiază improbabilă – să rămână în istorie printr-o mare făcătură. Bla-bla! Şi Dumnezeu! Ei, Dumnezeu îl identificaconstant de la o poştă. Purta turul nădragilor aproape de genunchi, tremurându-şi umoarea uleioasă la interacţiunea accidentală cu în-zadar-lumina! Era, desigur, un sfânt. Sau, dacă nu, avea el să devină! [Ei, cum spuneaţi că te faci sfânt? Dar Dumne...? Trag nădejde că nu trebuie să aştepţi o veşnicie! Da’ ce foloase să ai, măi omule? Măi, jumătateomule! Ia, mă, de stai în banca ta!] Aşa că se holba se holba se holba. Doar-doar s-o deschide vreun sens. O roşie necoaptă încă îşi dovedea neostentativ superioritatea în materie: ştiuse să stea cu faţa la soarele ăl bun, cât era ea de roşie! Umbra aducea noaptea tam-nisam. Cu trup greoi, în lanţuri de ocnaş, ispăşind într-un fel anume, paralel cu toate conceptele de mântuire. Literele se făceau mici, invizibile, ieşeau mai apoi din pagină; intrau în ochii găuriţi. Nu găseau nimic. Era ca şi cum. Şi atunci ea a deschis larg toate uşile. Toate ferestrele. Toate zidurile. Deşurubat, trupul lui vechi o luase la vale. Într-o disoluţie salvatoare. Aşa, suficient de devreme, savanţi, mai mari, mai mici, au putut scrie în tratatele lor despre o buruiană oarecare.