Jumătate-de-om-călare-pe-Jumătate-de-iepure-şchiop

Îl văzuse o dată. Nu, de două. Poate trecuse de cine ştie câte ori pe lângă el?! Fără să-l vadă. Fără să-l audă. Simţise aşa ca un fel de lipsă de viaţă. Grăbise pasul. Dacă îi fusese frică?! N-ar putea spune exact. Mai degrabă trăise un dezgust puţin comparabil cu orice alt dezgust resimţit de ea vreodată. Nu aprofundase. Ce-i drept, senzaţia aceea pestilentă îi revenise la un moment dat,… într-un moment de slăbiciune?! În clipa aceea în care gândurile îţi sunt vide şi, oricât de mult te-ar pune în gardă vreun înger leşinat sau o minimă vigilenţă personală, te laşi descoperit, primeşti orice, doar ca să-ţi alimentezi obsesia,… iluzia plinului?! Era, de bună seamă, un cerşetor. Unul dintre cei mulţi care nu opuseseră prea multă rezistenţă în a fi la mila celorlalţi, a destinului. Da, îl şi vedea într-o dungă a timpului căzut ca un oblon negru peste. Şi el! Nefăcând niciun efort de articulare, de atitudine. Idiot, înghiţise excrementele unui stol accidental trecut pe deasupra. Rămăsese cu fălcile încleştate într-o deschizătură grotescă-penibilă, care ar fi inspirat cel mult dorinţa acerbă de a scuipa. De a o lua la sănătoasa! Nu, nu era nimeni laş! Nici rău-creştin. Poate… realitatea… să fi fost.. un pic… prea dură. I-ne-luc-ta-bi-lă! În sfârşit, rămăsese cu privirea aia tâmpă de neputincios care, oare, pe toţi ar fi putut să-i păcălească!? Ziua lui era sumară, desigur. Se reducea mai exact la cele câteva nevinovate mimici autiste schimonosite şi vreo 2-3 enunţuri barbar de simple, păstrate în bruma de memorie foarte probabil în virtutea unei asimilări pur mecanice, dobândită într-un moment paroxistic de criză şi reproductibilă după (anti)principiul OricândOricum: „… apa….!”, „… morţii….”… şi încă vreo 2 chestii ar fi putut auzi cineva care, depăşindu-şi greaţa et cetera, s-ar fi aşezat suficient de aproape lângă hidoşenie. Dar cine să se apropie?! Aşa că oamenii treceau. Nu auzeau. Nu înţelegeau. Treceau repede de tot, de parcă şi-ar fi scuipat în sân! De parcă n-ar fi fost vreodată ispitiţi de curiozitate. Degenerat, hidosul întindea o fostă pălărie ciuruită de molii şi alte gloanţe. O întindea şi bănuţii zăngănitori cădeau mărunţi şi nevinovaţi de la distanţe incomensurabile. Ochii fiarei sclipeau ciudat. Lua fiecare monedă, şi-o trecea pe sub nările uriaşe, mai să-i devoreze restul trăsăturilor, o muşca în dinţii-i slinoşi parodontotici, scoţând un şuierat de neînţeles. A fost şi ea tentată să-i arunce. Ceva a reţinut-o. Şi-a făcut larg semnul crucii. La prima biserică a îngenuncheat. A promis: data viitoare o să-şi învingă repulsia sau… ce va fi fost aia?! O să-i dea de pomană, o să-i dea! N-a fost să mai fie o dată viitoare, cel puţin nu una conştientizată. Căci prin locul cu pricina mai avusese ea drum, dar cerşetorul nu se arătase. Sau nu mai avusese ea ochii… potriviţi?! Până într-o zi când, traversând vrute şi nevrute, privirea îi fusese pironită de o mutră aproximativ cunoscută. O poză. Lipită. Pe un stâlp de telegraf: Dezertor… periculos… S-a apropiat ca hipnotizată. Din cromaticul celulozei aparent inofensive nişte harpoane sălbatice se repeziseră s-o înhaţe. „Trag apa după tine!”, „…Tu-ţi morţii mă-tii!”, „Te joc în picioare!!”… auzise, în sfârşit, cineva! AUZISE! Specimenul fusese încarcerat pentru triplu omor săvârşit, clişeic sau nu, cu sânge rece. De reptilă. De javră! De dejecţie! Asupra nevestei şi a celor 2 copii. Fusese închis. Apoi eliberat. În lumea maroniu-mirositoare găsindu-se mai mereu câţi avocaţi ai diavolului vrei, să-şi bage mâna până la cot, până la gât să şi-o bage… în orice să şi-o bage şi să-l scoată pe nenorocit aproape basma curată: insul era dus cu pluta, era un prăpădit schizofrenic, vai de capu’ lui, cum să te pui la mintea unui astfel de?! Uite, îi făcuseră şi electroencefalogramă: nici urmă de conexiuni neuronale! Haosul dicta! Făcea legea! Lipsa ei! Apoi… hidosul nu-şi satisfăcuse stagiul militar, nu avea permis auto,… ce alte argumente forte ar fi putut fi aduse în favoarea… inocenţei sale desăvârşite?! Îl eliberaseră după mai puţin de 5 luni de detenţie. Fusese lăsat la un ospiciu. Pe mâna unor infirmiere de toată treaba. Dame cu sâni opulenţi şi fuste de-a mai mare priveliştea! Jumătăţii-de-om îi plăcuse la nebunie întorsătura pe care o luase soarta-i. Rânjise. Suferise erecţii multiple. Pe orizontală. Şoldurile de infirmire erau şolduri, nu glumă! Lascivitatea de odinioară făcuse un triplu salt şi se instaurase definitiv în realitatea imediată! Împerecherile se produceau ziua-n amiaza mare, fără perdea, fără nimic. Avea descreieratul un libido… pffffu! Programul era de o (i)regularitate strigătoare: dormitfututmâncat / fututmâncatdormit/ mâncatfututdormit.. etc. Se lăsa cu burţi obscene. Şi găinaţ. Fructul păcatului era ciuntit-scabros. Avorton. Vomă irepresibilă a pământului-nebunului. Într-o joi se sculase lighioana cu faţa oarecum la aşternut. I se făcuse de. Şi de. Şi de. N-o găsise decât pe Nuţa aia mai şleampătă. O înghesuise într-un perete. Până când fusese sigur. Că a făcut-o. Una cu zidul. Sângele scufundase omenirea în putrefacţie. În goană dezertase. Desculţ. Dezmembrat. Odios. Spre cruceala tâmpă a tuturor avocaţilor diavolului! Ad hoc se făcuse cerşetor. Într-o piaţă a Constituţiei! A lipsei ei! Călare pe jumătate-de-iepure-şchiop.