Poezie
niciodată
1 min lectură·
Mediu
copacii aveau sufletele lăsate la pământ
acolo rămăseserăm noi țintuiți o vară
2 călători obosiți poate prea devreme... 2 siluete
în așteptarea a ceva straniu... necunoscut
ce ar fi putut culmina cu lipsa noastră definitivă
făceau repetiție de plecare păsările... oamenii
și gândurile cerului zburau mult prea jos
ca să nu fie atinse
să nu te trezești cu mâinile împlântate
în propria inimă
rămăseserăm
fără să îndrăznim să spunem alte cuvinte
în afara balastului acela care trecea peste noi
pe lângă realitate orbindu-ne gesturile
fără măcar să îndreptăm
o privire piezișă și cancerul vegetal
care începuse să ne disece măduva
.... convingerea fatală
că niciodată
nu iubisem.
00926
0