minimul motiv

mă apropiasem

simțisem un gard viu tremurând

ca și cum o pasăre ca și cum om

o magnolie își dăruise petalele

vântului... privirii de artist

dumnezeului ascuns

așteptându-și constant

ofrandele ancestrale

au trecut mai multe secunde

cine știe?! poate o viață

căutam detaliile acelea apte

să garanteze continuitatea

cum ar fi o problemă spinoasă acaparatoare

o iluzie... un joc nesfârșit de-a-uitatelea

din nou mă apropiam

simțeam

vietate bolnavă

nu se știe dacă agonisindu-și rana

de prin vecinătăți... dintr-un sine

sirena sunase deja... pentru a câta oară?

mai toți cunoscuții alergaseră

își puseseră la adăpost cele 2 mâini 2 picioare...

bruma de sensuri cu care poate o stare de asediu să te lase

aproape fericiți improvizau posibila oră viitoare

încă erau capabili să înfieze licurici

să legene somnul cu monștri al vinovatului

făceau dulceață de vișine își recondiționau hainele... sentimentele... iertau... băteau din palme se salvau chiar dacă... chiar dacă

și tu...

și noi

2 vietăți agonice

nemaivând

minimul motiv

să se adăpostească