autosugestie hibernală 2

intru în clipa aceasta

musai trebuie să port

pantofi cu număr par

afectele altcuiva

masca de circumstanță

chiar dacă acum doare

chiar dacă acum țipă

o pasăre de care nimeni

nu-și mai aduce aminte

sunt o apă ce curge în sine

reciclându-și visele să nu moară

predându-se mai apoi total dezgolită

la apelul timpului

sunt o mână / una singură

în van căutându-și perechea

să împlinească preceptul biblic

sunt prea eu

sufăr de mine ca de o boală rară

nimeni nu mă identifică

în labirintul mult prea personalizat

al coconului propriu

fă ceva! fă cevaaaa!! – îmi strigă o literă

dă la maximum vocea exteriorului!

[pași / foșnete / uși trântite / mănușă uitată / stupoare / bătaie în geam.../ cade ceva... / ba nu... // puncte de vedere...]

badijonează plânsul acela

să se asemene unui cântec

până când... până când...

va începe să ningă peste realitate

estetic îmbrăcând-o în tabloul din care

cel mult va răzbate un semn de uimire

într-un iris