sentimentul ante meridiem

cel mai greu este diminețile devreme

atunci când fără mâini fără ochi fără sine trebuie să înfrunți

tirania nopții care a decretat:

„după mine, potopul!”

dau să ies

din văgăunile mele

(nu... nu este nimic pregătit dinainte… nimic pe care să îl iau pur și simplu de-a gata… pur și simplu să fiu… nu-mi amintesc de ieri… iar azi e cu totul altceva)

nu știu dacă la ușă mă așteaptă

o pereche de pantofi

una de aripi

o parașută

golul își ia în stăpânire proprietățile

nu am decât învelișul acesta

dar cine ar da undă verde închipuirii?!

mă fac a mă sprijini de ceva

(ceva se sprijină în mine)

îmi curăț degetele

de-atâta galben de-atâta vară...

orașul devine orchestră când

pasărea îmi pigulește umerii

simulez drumul

un si bemol

liniștea în mijlocul căreia

sensurile ciobesc scoarța neînceputului

îmi eliberez privirea

odată cu primele duminici

ceva se mișcă

de-aici se prinde răsăritul

sentimentul ante meridiem în timp util

(nu… niciodată n-am fost matinală / dar a.m. este o stare)

îmi așez inima

în dreptul Cărții acolo unde

litere albe își pierd fără lacrimi singurătatea

nu e nimeni în spate să mă dojenească:

„ai greșit / aici nu se potrivește…”

pur și simplu știu… știu că e bine… și totuși…

cum va fi următoarea noapte?