duios trece-mă!

uită de mine!

i-am spus copacului așa

într-o doară așa

într-un sfârșit

fă-mă una cu pământul din care

flămând și egoist îți smulgi

tulpina să invadeze golul

în eternitate să încurce visul

apleacă-te

dacă vrei

cu mână de om nepriceput

și bun

cu gândul păsării

al corolei înalte

alege-mi alt nume

o stradă prima la dreapta

puțin mai mare decât orașul

alt sălaș

cea mai argintie rochie

altă devenire

cum, nu ai imaginație?!

ți-e teamă să nu fii patetic?!

(și ce-ar mai râde frunzele / și crengile / și razele rătăcite! sau poate că ar asculta / și frunzele / și crengile / și razele rătăcite...)

haide

culcă-te mai apoi

degrabă trezește-te

vâră-ți inimile în afară

întinde-mi trupul până

firișorul acela invizibil se va prelinge

în seva ta

îți va cotropi cu nerușinare

cu spaimă

avid

să trăiască

o singurătate

pădurea nesfârșită

a generațiilor care

dezinvolt și apoteotic

înveli-vor în viață

deznădejdea

cerului