universuri paralele

am ajuns

să te recunosc

după rictusul care traversează piațeta roz

ediția specială a micului burg înecat în fum de trabuc și tropot de calești parfumate

o închidere a cuvintelor / o redeschidere / sentimentul posibilei lumi

un prim-plan total inofensiv

universul experimentând transa ca pe simplă curiozitate

în realitate

nostalgia a ceea ce ar fi putut să fie

fac ocolul ființei mă îngustez mă întrerup

în zigzagul propriu curenții își alunecă obrăznicia

accept provocarea

tristețea deranjează la mers tot cum

pantofii mult prea strâmți

certitudinea sinuciderii inevitabile

înaintăm

înfipte în pumnal

mimicile noastre au ceva din „bătrânele” lui goya

din văgăuna timpului lor

și totuși

„hasta la muerte” sună revoluționar

ploaia ne erodează trăsăturile devenim

stânci ascetice așteptându-și pescărușii

călugării albi îmbrăcând mantia drept ascunziș

din epidermă cresc vietăți

microscopic

ne cotrobăie prin haine prin măruntaie prin gânduri

trebuie să alerge repede / să iubească repede / să urască repede / să spere... să renunțe... să fie...

vertijul are ceva frumos

lumea prin ochii copilului uitând să mai coboare din carusel

solitudinea cerului ne cade umerii

în vid pasărea năpârlește

distanțele acoperă

o prăbușire două prăbușiri...

de când n-am mai folosit silabe poetice/

cuvinte nemoarte/

codul braille/

iubirea pe note?!

trecem mai departe