ucenicii Iubirii

mai am multe de scris

despre durere

despre culoarea asta care acaparează eul și respirația

de aici vezi lumea printr-un ecran minuscul prin mecanismul trompe-l’oeil

mai mult intuiești

zgomote psihologice

un fel de ridicări și coborâri târâșuri

pe un canal pe care frecvențele se suprapun într-o insecuritate maximă

chipurile cad

totuși

am bulevardul de sentimente

o unică inimă

ce dacă

alunec în prima parte asemenea copilului care n-a învățat încă să nu-i fie teamă să pășească

se ține

de umbrele desenate de vântul solar în calcarul grotei

de optica iluzorie

intră

în proiecțiile celuilalt imun la ravagiile interiorului

în centru

norul negru se face pasăre

Pasărea Aceea imensă bolnavă nu știu dacă rea nu știu dacă bună

merge într-un picior desfăcându-și privirea undeva departe și sapă

negrul ei mă consumă ca o agonie

știu

oricând ar putea să mă lege să mă înghită să mă piardă

și

nu o las să moară

până la decolorarea întunericului când Ea își va înroși ciocul în măruntaiele mele

iată-ne neputincioși în fața Iubirii

Ea ne îmbracă, Ea ne dezbracă

Ea decide prioritățile

lucrurile insignifiante

direcția non-sensul stațiile decolările

restanțele anulabile la o adică

ne scoate din timpul celorlalți

din orice legislație exterioară

din mundana moralitate

ne supunem cu brațele încrucișate

este mult prea cald pentru ca timpul să mai treacă

pânze de păianjen peste tot

sânziene își scutură polenul

amprentele noastre conservate în ierbare

cândva

cineva

va trezi cu gestul-sentiment lumea amnezică

cu jumătatea din sine va umple hiatul

gardul electric

dintre noi și Dumnezeu

când

fulgerul ne va lovi fără să ne ucidă

gardul va deveni un fel de pod

până atunci ne facem ucenicia

în cortul Păsării

imense

bolnave

nu se știe cât de bună

cât de rea...