și am visat păsări...

păsări în carantină cu ochi bolnavi, aproape umani, încă vii

și am auzit strigăt,

strigăt de dumnezeu

exilat de erezii în paradisuri factice

un dumnezeu mic, nesigur de el, rătăcit în întuneric asemenea copilului pierdut de mamă,

sfântul de la picioarele scărilor, negăsitorul de cale,

străinul de cuvinte, cel de dinainte de a zice și a se face

cum să te mai recunosc, doamne?!

corbii desfac țesuturi. enigma o lasă

gânditorului sositor mai la urmă

vidul se așază în matcă,

lichid amniotic în care frenetic exersăm numărătoarea în sens invers

și iar am visat păsări,

păsări care își potriveau zborul în cioburi de mimici orfane

și am simțit

înțelepciunea arhanghelilor ca pe-o anatemă

am plâns

jumătăți de oameni cărând monstrul în sicrie uriașe,

răsăritul pierdut în burta kalașnikov-ului

ploaia solidificată și neagră,

adn-ul risipit,

zigoții-pepiniere ale fricii,

floarea crescută în ghetou precum ciumații,

dumnezeu plânge

îi simt chipul și sângele

mi se face dor

adunată din oase,

mâna mea desenează dincolo de apocalipsă

ferestre