cei ascunși rămân ascunși?!

„Viața e un clișeu” pus în evidență de o iluzie cu doză variabilă de verosimil, „moartea e o copie de-a ei”, multiplicată în toți, și suntem „prea obosiți să o preschimbăm în altceva”, cum ar fi de exemplu o clonă a vieții, ne „complacem” să „circulăm pe contrasens”, când am putea să ne deplasăm pe autostradă.
„Ne jucăm de-a v-ați ascunselea” cu structurile viabile ale vieții, iar „unii rămân ascunși” într-un „ritual” mistic.

... alfel am vrut sa scriu textul asta, dar nu mi-a iesit... In sfarsit, ideea pe care voiam sa o transmit era aceea de vointa oarba de a trai (ca sa ma duc din nou la Schopenhauer!!): iubim, totusi, asa de mult viata (sau asa de frica ne este de moarte = necunoscut??!!!) incat suntem dispusi sa ne... autoiluzionam (cum bine ai observat), spunand, de pilda, in linie argheziana si nu numai desigur: "e doar un joc/ sa nu ne oprim". Intrebarea din titlu este desigur una... retorica: evident ca cei ascunsi... cam raman ascunsi (s-ar putea aici sa intru in contradictie cu perceptia/ invatatura crestina), insa ramane frumusetea jocului, dincolo de imperfectiunile lui (cf. mersul pe contrasens, existenta oarecum inconstienta, instinctuala aproape, neasumata propriu-zis, tipic omeneasca pana la urma urmei!!!). Poate o sa transpun mai estetic "data viitoare"...

Sincere multumiri pt orprire si comentariu! Cu prietenie, D.

alTfel!!!