Poezie
mângâiere
1 min lectură·
Mediu
nu te întrista
orice plecare își lasă umbrele ei
uriașe și calde
inconfundabile atât de necesare
ca obrajii cerului diminețile vara
când spicele trag cu coada ochiului
la pâinea mare din vatră
nu te întrista
timpul spală rănile tălpilor incizate
adună felinare frunze litere
păsări anotimpuri sensuri sentimente
fidele poveștii din care fac parte
nu te întrista
singurătatea asta o să se călugărească ea odată și-odată
tu o să mergi în vizită la ea
în chip de pelerin anodin
sau așa ca vechi cunoscut
o relație pasageră
o simpatie oarecare
o să-i treci pragul
smerit o să-i dai bună-ziua
o vei bate pe umeri
împăcat o vei lăsa
atunci la masa albă ovală
vei aduna pași risipiți
prieteni necunoscuți
chipuri desculțe ori împărătești
pe toți
ca pe niște fii rătăcitori
le vei spune:
nu vă întristați
orice plecare își lasă umbrele ei
uriașe și calde
atât de necesare
prin crăpăturile inimii voastre
lumina intră ca printr-o poartă
întredeschisă mâna captează
înțelepciunea îngerilor ochii de copil
nu vă întristați
nu am decât un cuvânt
o singură felie de pâine
vă fac din ele casă
veșmânt pentru înserare
sufletul lângă care
nu-o să vă mai simțiți obosiți
022.658
0
Nu vrei să mai stai în inerție, stagnant și siderare, vrei să mergi oriunde, dacă asta înseamnă mișcare fortuită, și orice plecare își lasă umbrele ei uriașe și calde prin crăpăturile ființialului.