Poezie
alchimie
2 min lectură·
Mediu
când ți-ai îngropat fața în sternul meu
miroseam a cafea etiopiană și-a mare a lagună a prăpastie
a cântec de sirenă și-a paradis terestru neprefabricat
din mine ieșeau aburi ca dintr-un gheizer
îți acopeream pielea cu straturi-straturi de răsuflare-albastră
te înălțam într-o corolă a văzduhului
și te chemam te chemam te chemam
tu îți lipeai buzele și te adăpai
nu era loc pentru cenușă prin pori răsăreau stele
liniștită păsărea-și zidea ceruri
te defragmentam te adunam te dezlipeam și iar te asamblam
te distorsionam te privam de sensuri ți le redăruiam infinit
necondiționat îți prindeam rădăcinile
le făceam să fure lumina unduită în ritmul soarelui
fulgerând din ferestrele pieptului meu
o nouă dimineață ne arcuia umerii în rând cu aripile
azi am învățat cu adevărat să număr până la trei
și doar așa îți poți permite să aștepți să se făptuiască minunile
miroseam a așternut proaspăt și a zăpadă
îmi acostai trupul de ceață și rămâneai în el
sculptat într-un mormânt viu. de-acolo mâinile se iveau
muguri deschiși prindeau fluturii și-mi împodobeau gleznele
sângele intra adânc în lut. lutul se dezgolea. se făcea miriște.
tulpini-rădăcini bisturie ne incizau. creșteau trupuri calde de pâine
în scurt timp toate împrejurimile aveau să fie contaminate
mersul meu tăiat în alabastru gura ca un nard
și iată-te înveșmântat în pelerinul înrobit de bună voie
pe sânii mei din ceară îți adormi surâsul ascetic frumos pervertit
001.367
0