Poezie
abandon
1 min lectură·
Mediu
eram acolo martorul tăcut al propriei disecări
sub privirile tale
timpul ne luase ostatici într-o buclă albă
ca un cârlig
pe margini sângele curgea serpentinic
în hăul venelor trase
când am țipat prima dată n-ai știut că
eram eu
am tăcut am alunecat mai departe
degetele tale îmi umblau prin măruntaie
urcau și coborau nășteau și condamnau adulmecau precum
un animal neîmblânzit iar eu eu eu
uitasem cuvintele și gesturile
trupul mi se dezgolise complet ziua la fel
te vedeam aplecat asupra pereților cuminți crescuți din mine
perfect transparenți absolut permeabili
plin de râvnă ca un salahor îți găsiseși obiectul adecvat vocației tale
și se făcea că purtam voal translucid pe inimă
un hijab protector și ofensator în același timp
dunele se topeau și-mi îngropau tălpile roșii în carnea ta
auzeam cum macii înfloreau și neastâmpărate coamele cailor albi
căutau adăpost sub coapse în clocot viu sub care timpul în sfârșit abdicase
lichefiat ne intrase în epiderme de acolo mai adânc mai adânc
până la mine
până la tine
până la amândoi
001.326
0