Mozaic

Un ochi în lumină. Pe acolo a trecut pasărea:

Nu s-a sfiit să-și lase amprentele. Și nu doare.

Doar te trăiește. Nu-ți barează drumurile.

Te aliniază în rând cu arborii. Și cu rădăcinile lor.

Cu vorbele înțelepte. Cu rosturile de pe urmă.

Un vis coborât. Ca un cuib gol. Un alb ce

Te alunecă departe de tine. Și măcar de ți-ai

Putea aminti din când în când de copilărie! De primul sărut!

De faptul că există, totuși, mai multe culori, nuanțe,

Mai multe începuturi. Un mâine. Un ceva dincolo de acum.

O apă limpede. Ca un vis din increat. Care mântuiește binecuvântând.

Acolo te apleci și te speli. Te privești ca-ntr-o memorie afectivă

În care-ți dau mâna toți prietenii. Pelerini tăcuți, vă reculegeți pe trepte,

Îmbrățișați, porniți mai apoi la drum.

Penița deformează strident contururile mătcii:

Am uitat că eram împreună. Chipuri defragmentate în oglinzi posomorâte...

.........................................................................................................................

Ești singur. De-abia de te mai recunoști...

Te pipăi. Te adulmeci. Te măsori. Te detașezi:

Doar o jumătate afirmativă.

Restul cântărește și înclină balanța către „nu”

O parte, eu. Celalaltă, tu:

Dacă pleci, ce va fi cu mine?!