doruri

și-mi era dor dor dor de mine cea de altădată

și-mi era frig frig frig că adunasem toate frunzele și felinarele

și surâsurile și binecuvântările și prăpăstii de aripi mângâiate și înălțate remotivate

și făceam mușuroaie în care mă ascundeam frenetic ca-n niște igluri

și-mi era soare soare soare că ștergeam perdele groase de nori

și le îngropam în suluri de pergament expirat intrat în anonimat

și-mi era timp timp timp că nu mă mai complăceam în prezent

și-mi erai tu tu tu că nu făceam decât să-ți frământ numele

în toate scoarțele neefemere ce scoteau ciuturi imense de ploi

din fântâni pe care le crezusem uitate și beam beam beam tot beam

până mă făcem suflet de izvor și mă aninam acolo la rădăcina

din umbra diafană a gâtului tău cervid sculptat în fildeș

și-mi era noi noi noi că am refuzat să mai știu de mine

cea atât de săracă atât de murdară atât de puțin frumoasă fără tine