pe tușă

căutam ziua de mâine. nu știam că trecuse

o așteptam de atâta vreme că nu-mi mai aminteam de azi

naufragiate în colțuri de calcar resemnate umbrele

deșirate slabe depersonalizate stinghere-n goliciune

se descântă și mă caută. eu pe ele. nu ne găsim.

singurătăți despletite se anină de tavane. le văd în oglinzi paralele

zdruncinate de ochiul care cândva le cutremurase. le surghiunise în mine.

mă dor rătăcirile. neamintirile. nedurerile. orele și scorburile toate.

și aș striga de-aș ști că cineva mă aude. că măcar mă simte. că mai credem în culoare.

în noapte orice ecou se poate pierde iremediabil ca și când n-ar fi fost

rămân oaspetele etern îmbiat la masa tăcerii. a așteptării. poate a unui mâine ratat

câteodată îmi smulg din chipul ce mă compune ca să-l privesc mai îndeaproape

în atâtea unghere mii de vinișoare îmi țin mâinile ca pe o torță ce nu vrea încă să abdice

îmi place să văd cum sângele țâșnește și mă descoperă în multitudinea de celule

anonime în sfârșit eliberate din lăuntruri. atunci iarba reflectă o altă imagine

în care cu greu mă recunosc. nici măcar nu mai tresar. m-am obișnuit.

nu stiu dacă-i bună sau mai puțin „obișnuința asta”. nu meditez prea mult. doar remarc.

cândva te strigam până se făcea dimineață sau întuneric. și nu oboseam.

pe tine chemarea mea te istovise că încercaseși să-ți schimbi chiar numele

adresa ziua nașterii numărul la pantofi iala cuvintele sentimentele trecutul

azi nu te mai strig nici măcar în șoaptă. am ales să sculptez litere

pe coala albă a unui geamăt impudic răsărit din măruntaiele mele

cu grimasele unui travaliu neîndurător atât de încărcat de mine

în căuș de palme un strop din ploaia de ieri ca o oază.

îl păstrez. el imi va aminti când va trece astăzi...